St.Nektarios
OECUMENISCH PATRIARCHAAT KONSTANTINOPEL AARTSBISDOM VAN BELGIE EN EXARCHAAT VAN NEDERLAND EN LUXEMBURG
ORTHODOXE KERK HEILIGE NEKTARIOS
EINDHOVEN
Русский
Română
English
Nederlands
Pentru considerare

Lezing vader Constantinos Kenanidis, parochie van H.Nektarios van Egina op 4 november 2017

"Het overwinnen van schadelijke passies, gestelijke en andere verslavingen"



Binecuvintează, Părinte!

Cererea și primirea binecuvântării unui preot.

În biserica există o anumită ordine, nu numai în ritualurile serviciilor religioase, dar și în relația dintre credincioși sau între cler și credincioși și între membrii clerului în sine.

Solicitarea binecuvântării la întâlnire sau atunci când se spune la revedere unui preot este o practică consacrată în ortodoxia.

Dacă noi credem că binecuvântarea lui Dumnezeu ceste cea are vine asupra noastră, nu vom lăsa această oportunitate să treacă și nu vom întâmpina sau spune la revedere preotului fără ca să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu.

Întreaga noastră ființă va beneficia de binecuvântarea lui Dumnezeu, să nu lăsăm un fel de neliniște, un fel de rușine sau propriile opinii să ne lipsească de această binecuvântare.

Nu e niciodată în numele propriu al preotului care binecuvântează, dar întotdeauna în numele Tatălui… El însuși și neinvitat, preotul nu dă în mod normal binecuvântare, preotul nu știe dacă cei care l-au întâmpinat la modul normal lumesc doresc binecuvântarea, dacă sunt receptivi la binecuvântarea lui Dumnezeu, iar apoi gestul de binecuvântare devine o risipă a harului divin. Un preot care nesolicitat împarte binecuvântari în jurul lui nu știe ce face. Un preot care oferă oamenilor, indiferent dacă aceștia cer sau nu binecuvântare la plecare, nu știe ce face, chiar cu presupusa sa demnitate. Sărutarea mâinii drepte după binecuvântare nu e în nici un caz o închinare către preot ca persoană, nici ca un servitor al altarului, dar sărutul pe mâna preotului apasă pe mâna dreaptă a lui Dumnezeu, care dă binecuvântarea.

Îmi amintesc că era duminică, după Sfânta Liturghie, era cald și doar umbra a patru tei giganți aducea un pic de răcoare, eram în fosta mănăstire medievală sârba Sf. Ștefan, unde fiica noastră era novice. Împreună cu un bătrân preot călugăr și fiica noastră, am stat în tăcere pe o bancă, după bucuria harului Sfintei Liturghii și a răcorii. Oamenii din sat și țăranii din zonă care au vizitat mănăstirea au mers cu toții să-l salute pe bătrânul preot și să-i ceară "binecuvântarea".

Pe o bancă mai încolo au venit niște turiști olandezi, cu care avusesem cu o zi înainte o scurtă conversație.

Foarte critic, au afirmat că e un lucru foarte ciudat pentru ei să se sărute mâna la întâlnire. Era clar ce gândesc despre asta. Unul dintre ei a spus că, la fel ca în timpurile medievale arhaice si despotice, e ceva cel puțin umilitor ca să trebuiască să se sărute mâna preotului.

După un timp de observare, supărat, cel care era mai șef, a pus îndrăzneț întrebarea prin fiica noastră preotului călugăr: "Nu te deranjează toți acești oameni buni de fiecare dată când vin să-ți sărute mâna?"

Bătrânul preot, care a realizat neînțelegerea și iritarea ulterioară nocivă s-a uitat cu dragoste la turiști și a spus: "Da,... într-un fel mă deranjează. Pentru că, de fiecare dată când cineva îmi sărută mâna, îmi amintesc că, pe cât de posibil, sfânt ar trebui să încerc să trăiesc."

Până când nu e un pic anecdotă care să ne clarifice un ritual, sau nu înțelegem un simbol, sau e inaccesibil, rămânem în afară și nu putem intra în bogăția și harul care însoțeșc simbolul, în alte cuvintele, nu avem parte.

Protopopul Siluan



Rugăciunea inimii

Prefață

Într-o instrucțiune catehetică scurtă, un preot ortodox paroh arată calea credincioșilor în drumul lor spre lumea de mare tăcere și indiferență spirituală; este drumul care duce la perla preţioasă, care este uneori numită Calea Regală.

În prezentarea sa, el încearcă să sublinieze succint calea către prezența conștientă a Prezentului, și el include citate din părinții spirituali contemporani celebri, dar și din Părinții din vechime. Punctul central al argumentului său că Numele este purtătorului spiritual al Persoanei, chiar şi pronunțarea Numelui invocă prezența persoanei.

Iubiţilor, vreau să vă vorbesc despre ceva foarte prețios, ceva despre care aparține de ceea ce noi numim în rugăciunea de dinainte de Împărtășanie "taina pe care nu voi spune dușmanilor tăi." Nu că aș vrea să vă spun ceva nou, totul a fost vreodată spus, în special în Ortodoxie și în special cu privire la rugăciunea inimii. Vă spun numai acele lucruri care din nou aduc in faţa ochilor, acelea ale Părinților din trecut și, de asemenea Părinții moderni le consideră ca o perla preţioasă.

Adânc în interiorul său, omul simte un deficit, el simte că îi lipsește ceva fundamental, dar este dramatic, el nu îl poate defini. Omul încearcă să satisfacă foamea cu ceea ce vede în jurul lui și știe, dar după un timp el ajunge la concluzia unui sentiment de neîmplinire care revine, întorcându-se adoptat într-o formă diferită și nu a dispărut definitiv. Unii caută soluția foarte departe, de exemplu, în religii estice și mișcări spirituale moderne, în timp ce soluția reală este aici și acum disponibilă, într-un loc surprinzător de la îndemână, aici, în propria noastră cultură creștină. Dar ea este uitată și îngropată sub dărâmături și praf, și oamenii nu mai știu să o găsească sau aprecieze.

Îmi doresc ca prin această cateheză despre rugăciunea lui Iisus, în următoarele minute să reaprindem focul nostru interior, la fel ca în zilele în care ne-am putea întâlni pentru prima dată in faţa lui Hristos și vocea lui s-ar auzi atât de clar, "Urmează Mie". A fost momentul în care s-au bucurat inimile noastre, a celor care citesc lecturi simple, cum ar fi "Pelerinul rus" și "Serafim de Sarov", "Calea spre interior", "Calea lui Hristos" etc ... în simplitatea acestor texte recunosc inimile noastre "Adevărul", a fost in acele zile când El ni s-a alăturat în calea vieții noastre si inimile noastre au ars în noi, când ne-a spus: "Te cunosc după nume și boală, și dragostea mea este necondiționată". În acest timp de har, rugăciunea lui Iisus a fost uşoară si ne-a dat o mare bucurie spirituală ... dar mai târziu ... da, mai târziu ... când a fost dificil ...

Am încercat să pun cele mai importante aspecte ale Rugăciunea lui Iisus într-un rând și să le accesez după autor, dar s-a dovedit a fi mai curând o sarcină imposibilă, pentru că fiecare fațetă a fost în relație directă cu altele și care, într-un anumit sens, s-a umplut. Prin urmare, s-ar putea avea impresia că mă repet, în declin, dar la o temă spirituală atât de mare este inevitabil ca autorii să se atingă și să se suprapună. Vreau din nou să subliniez că această foarte simplă lectură nu vă va aduce noutăţi, dar eu doar am încercat sa vă ridic capacul lăzii de comori vechi de secole al spiritualității ortodoxe, în scopul de a vă oferi o privire la perla prețioasă . Și iertaţi-mă, părinți, mame, frați și surori, dacă prin aceasta prelegere, la fel ca fariseii, vă las pe umeri o povară pe care eu nu o pot duce.

Popularizarea rugăciunii lui Iisus

Popularizarea rugăciunii lui Iisus în regiunea noastră a avut loc în ultimii cincizeci de ani, exact într-un moment când aici, în Occident, haosul spiritual a început ceea ce pentru mulți a însemnat pierderea oricărui suport. Această perioadă a fost atât de turbulentă, atât de confuză și plină de noroi încât acoperea perla preţioasă a rugăciunii lui Iisus, aceea care tocmai venise din Orientul creștin şi pătrunsese atât de departe, luciul ei riscând să se piardă imediat printre multe practici mistice ezoterice și pseudo-estice de autorealizare, și - probabil pentru unii exprimat în termeni duri - perla prețioasă era amenințată să meargă la porci.

Chiar unii dintre noi am fost odată cu El pe drumul spre Emaus, care ne-am convertit la Ortodoxie, am băut otrava de confuzie și idei preconcepute, și am folosit (deși cu bună credință, dar ignorant) rugăciunea lui Iisus nu în conformitate cu Tradiția bisericii. Ca să dau un exemplu foarte real. Cineva a spus: "Nu mă simt bine în mine" sau "Sunt atât de tensionat," sau "Sunt atât de deprimat!" Și altcineva a răspuns atunci: "Cred că e timpul să se întoarcă la rugăciunea lui Iisus". Asta sună ca folosirea unui suzete spirituale împotriva durerilor fizice şi spirituale, nuanţat, VREAU să mă simt bine! Rugăciunea lui Iisus nu este destinată că oamenii să se simtă bine. Când doi vor fi împreună în iubire pură, atunci nu există nici un loc pentru orice așteptare egoistă. Mai e până la un exemplu de concepție greșită despre rugăciunea lui Iisus, dar vom ajunge înapoi cu lectura la acest lucru.

Instrumentul ales împotriva erorilor mentale

Instrumentul ales împotriva erorilor mentale și a confuziei în practica rugăciunii lui Iisus există constant, în opinia mea, în izvoarele ale tradiționalelor comori ale Părinților, de la Sf. Antonie cel Mare din secolul al IV-lea, la Isaac Sirul din secolul al VII-lea, la Simeon Noul Teolog din secolul al XI-lea, până la potențialul marilor Părinți cu care timpul nostru este binecuvântat. Menționez câţiva: Mitropolitul Kallistos (Ware) și Mitropolitul Anthony (Bloom), Arhimandritul Sofronie (Sacharov) și Părintele Dumitru Stăniloae (ultimii trei, de amintire binecuvântată). Dacă am citi regulat părinții, am învăța că atunci când doi îndrăgostiţi vor să fie împreună, nu poate fi nici o condiție. pentru a fi împreună. Adunarea milostivă cu Creatorul său, aceea trebuie să fie suficient omului.

La Sfântul Apostol Pavel citim că Domnul spune: "Harul Meu îţi este de ajuns" (2 Corinteni 12, 9).

Unele generalități despre rugăciune

Ce este rugăciunea?

Când cineva cere o definiție a rugăciunii, atunci există o bună șansă ca el sau ea să răspundă: "Rugăciunea e vorbirea cu Dumnezeu". Deși tindem în rugăciunea lui Iisus la rugăciunea fără cuvinte, tot nu se poate spune că acesta este un răspuns greșit. Dar ca să spun ceva concret despre rugăciunea către Dumnezeu, este necesar în prealabil să spun ceva despre credințele noastre în Dumnezeu.

Și deodată suntem în punctul cel mai distinctiv de diferență între gândirile ortodocsă și occidentală despre Dumnezeu. Ortodoxia, credincioasă teologiei Părinților Bisericii Răsăritene, lipită de ceea ce am putea numi "modul negativ", drumul negării, drumul care subliniază că Dumnezeu în esența Sa este Necunoscutul, sau mai degrabă că Dumnezeu este o Ființă complet diferită.

Câteva exemple din texte liturgice: Tu ești Prezentul Inaccesibil - Tu ești Neînțelesul - Tu ești Nedescrisul - Invizibilul - Nesfârşitul - Nedescrisul – gândiţi-vă doar la canonul euharistic din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, când preotul se întoarce spre Dumnezeu și spune: "căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind".

Din utilizarea acestor expresii Părinții obţin fiecare concept și idee create de spiritul uman din Ființa Divină, fără, însă, să excludă faptul că oamenii îl simt pe die God în energiile Sale.

Să-l ascultăm pe M. Anthony Bloom: "Noi toți purtăm in mintea noastră nişte reprezentări ale lui Dumnezeu pe care le-am luat din cărți sau pe care le-am auzit în biserică sau preluate de la adulţi când eram copii sau de la cler când ne-am făcut mai mari. Dar de foarte multe ori tocmai acele idei ne împiedică să ne întâlnim cu adevăratul Dumnezeu. Aceste idei nu sunt în întregime greșite și au un grăunte de adevăr în ele, dar totuşi sunt total inadecvate. M. Anthony Bloom spune: "Pune deoparte toate aceste reprezentări false, aceşti idoli".

Şi Sfântul Grigorie de Nazianz spune ceva similar: "Când am ieșit din afara Scripturii, a tradiției și a experienței Bisericii care a adunat tot ce-au ajuns oamenii să ştie despre Dumnezeu si când am încercat să ne formăm o imagine coerentă a lui Dumnezeu, atunci ne-am crea doar un idol, oricât de frumos ar fi ca imagine." Deci, rugați-vă fără a face o reprezentare a lui Dumnezeu din mesaj.

O problemă comună în rugăciune este lipsa de concentrare.

Prin urmare, vom căuta ajutorul M. Kallistos. După ce vom face o încercare serioasă de a ne ruga în duh și în adevăr, devenim imediat foarte conştienţi de ruptura noastră interioară, ne propunem o lipsă internă fixă de unitate și împlinire. În ciuda tuturor eforturilor noastre de a sta în fața lui Dumnezeu, gânduri agitate si fără rost continuă să joace prin capul nostru, ca muștele zumzăind (Episcopul Teofan). Contemplarea înseamnă, în primul rând, să fim conștienți de prezenţa oamenilor - aici și acum sunt. Dar de obicei găsim exact opusul, că nu vom fi în stare să limităm mintea noastră de a rătăci fără țintă prin spațiu și timp. Facem un apel la trecut, anticipăm viitorul, ne gândim dinainte la ceea ce trebuie să facem mai târziu; oameni si locuri atrag ochiul nostru într-o succesiune fără sfârșit. Ne lipsește tăria sa ne întoarcem în noi înșine, să ne concentrăm la un singur loc unde ar trebui să fim - aici, în prezența lui Dumnezeu; și apoi noi suntem total incapabili să trăim în singurul moment care există într-adevăr - acum, prezentul imediat.

Ce putem face? Cum ar trebui să învățăm să trăim în Acum, în eternul Acum? Cum putem prinde momentul decisiv, momentul ocaziei de bun augur? Exact aici rugăciunea lui Iisus ne poate ajuta. Invocarea repetată a Numelui poate să ne aducă prin harul lui Dumnezeu de la diviziune la unitate, de la dispersie și multiplicitate la singularitate. "Ca să opreşti gândurile care fără încetare îţi tulbură mintea", spune Episcopul Teofan, "trebuie să îţi fixezi mintea ta pe un singur gând, gândul la El."

Cu profundă perspicacitate psihologică profundă Părinți Varsanufie și Ioan (Egipt și Palestina, secolul al VI-lea) ne învaţă următarul lucru în lupta împotriva minții.

Să fim atenți!

Când ne suprimăm fanteziile noastre de violență, ele revin adesea cu o forță îndoită. În loc de a ne lupta direct cu gândurile noastre și printr-un efort de voință să ne revenim, este preferabil să mergem pe o cale laterală și să ne concentrăm atenția pe altceva. În loc să ne fixăm ochii în jos, pe imaginația noastră impetuoasă și să ne concentrăm într-un fel de luptă spirituală împotriva gândurilor, ar trebui să ne întoarcem privirea în sus spre Domnul Iisus și să se agățăm de El prin chemarea Numelui Său. În acest fel, harul care lucrează prin numele Lui, prevalează asupra gândurilor noastre pe care nu le putem șterge pe cont propriu.

Strategia noastră spirituală trebuie să fie orientată pozitiv, nu negativ. În loc de a încerca să scăpăm mintea noastră de toate relele, trebuie să o umplem cu gânduri bune. "Vorbește gândurile pe care vrăjmașii voștri nu le șoptesc" , ne spun Varsanufie și Ioan, "pentru că este exact ceea ce își doresc și nu vor înceta să te ducă în confuzie. Dar întoarce-te la Domnul pentru ajutor împotriva lor, pune-ți propria neputință înaintea Lui, pentru că El este în stare să-i expulzeze și să-i reducă la nimic."

Acum, din nou M. Kallistos. În timpul rugăciunii inevitabil vin în noi gânduri și imagini. Pur și simplu, nu putem opri televizorul din noi. Este nevoie de foarte puțin sau nimic ca să ne spunem "oprește gândurile"; am putea la fel de bine să spunem "nu mai respira". "O minte gânditoare nu poate rămâne fără gânduri", spune Sf. Marcu Monahul, deoarece gândurile continuă să umple mintea cu pălăvrăgeala lor neîncetată. E peste puterea noastră să le punem capăt dint-o dată, dar le putem slăbi de mintea noastră totdeauna activă prin "a ne lega de un singur gând, doar gândul la El - Numele lui Iisus. Noi nu putem opri total fluxul gândirii, dar prin rugăciunea lui Iisus, putem fi noi înșine, pas cu pas reducând fluxul gândirii, treptat până în fundal, astfel încât să devenim mai puțin conștienți de ele.

Până aici e ceea ce Părinții ne învață despre concentrația în rugăciune. Nu spun că toate aceste sfaturi sunt ușor de realizat sau că nu implică nici un efort, dar a învăța vorbitul, să mersul, cititul și matematica au fost lucruri dificile, dar nu s-au dovedit imposibile. Totul depinde de orientarea și dorința inimilor noastre.

Acum ceva despre conținutul formulei rugăciunii lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu ..."

Nu este greșit că părinții văd rugăciunea lui Iisus sinteza întregii Evanghelii, și acesta este motivul pentru care rugăciunea lui Iisus poate fi practicată cu fidelitate numai de către cei care trăiesc în conformitate cu Evanghelia sau cel puțin acţionează cu toată inima lor, cu tot sufletul lor și cu toată puterea lor, (aluzie la Luca 10, 27) și fac parte a Bisericii ca Trup al lui Hristos. Repet: cine sunt parte a Bisericii ca Trup al lui Hristos, adică cei care participă regulat Sfânta Liturghie și se mărturisesc regulat și primesc neprețuitele daruri, Trupul și Sângele lui Hristos. Ţin să subliniez că Euharistia este în primul rând o agapă, o masă la care omul poate doar participa, și nu poate fi limitat la a fi doar un simplu observator. Numai pronunțând la nesfârșit formula rugăciunii lui Iisus nu este deci suficient.

Fie suntem într-un stadion de fotbal plin, fie suntem într-o peșteră în mijlocul deșertului, în calitate de membru al Trupului lui Hristos, ne rugăm nu numai cu rugăciunea lui Iisus, ne rugăm în comuniune cu toți membrii Corpului lui Cristos, dar trebuie să fim în primul rând noi în sine pe deplin la nivelul membrilor Corpului.

Arhimandritul Sofronie ne învață că rugăciunea lui Iisus nu este o tehnică sau un truc sau un artificiu cu care Îl putem păcăli pe Dumnezeu sau cu care putem uzurpa Duhul Sfânt într-un mod dezordonat. Toată viață spirituală, ca parte a rugăciunii urmează o anumită ordine, în conformitate cu o regularitate fixă, în care omul tinde să se retragă de la unele pasaje dificile și să le ocolească, dar în cele din urmă el vede că se blochează și că trebuie să refacă pașii.

Ei bine, știm deja câteva lucruri importante despre rugăciune, ar trebui să nu facem nici o reprezentare a lui Dumnezeu, să nu avem nici o așteptare egoistă, să nu intrăm în nici un dialog cu gândurile și să ne rugăm ca membru al Trupului lui Hristos.

Deci putem începe rugăciunea inimii.

Cine a citit poveștile pelerinului rus sau a rămas în mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex, cu siguranță știe această rugăciune scurtă. Istoria pelerinului rus este povestea unui om care a vrut să pună în practică cele cu care suntem sfătuiți în Tesaloniceni 1, 5,17, și anume: "Rugați-vă neîncetat."

"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă."

De fapt, această formulă relativ simplă constă din două părți. Prima parte, "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu" se referă la realitatea Evangheliei. În inima acestei formule găsim numele lui Iisus; pentru care, spune Scriptura "orice genunchi se va pleca", iar atunci când pronunțăm numele asistăm la întrupare. Confimăm în această primă parte că Cuvântul lui Dumnezeu, co-etern cu Tatăl, a devenit om, și că plinătatea dumnezeirii a trăit într-un mod fizic printre noi în Persoana lui Iisus Hristos.

Pentru că acel om din Galileea, acel profet al lui Israel care recunoaște Dumnezeul cel viu, ... este numai în și prin Duhul Sfânt. Pentru că este Duhul Sfânt care ne învață, în același timp, că Dumnezeu a devenit om și că Iisus Hristos este Domnul.

Dar nu este suficient să acceptăm toate aceste lucruri sau chiar să le credem, pentru că în scrisoarea Sfântului Iacob citim (2,19), că chiar și demonii cred și se înfioară în fața lui Dumnezeu. Credința singură nu asigură mântuirea omului, credința trebuie să fie baza, să servească drept fundament pentru a construi o relație adevărată cu Dumnezeu.

În acest fel, .. după ce foarte clar credința noastră a fost mărturisită în regula, în Persoana istorică și în Divinitatea lui Iisus Hristos, trebuie să stăm întru înaintea Lui, am putea spune, în starea bună de spirit sau cu conştiinţa dreaptă și apoi să spunem din adâncul inimii noastre: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine."

A doua parte a formulării se referă la cuvintele "ai mila". Aceste cuvinte sunt de toate cunoscute bisericile creștine, și în bisericile ortodoxe sunt acele cuvinte de răspuns ale poporului către Dumnezeu la fiecare mijlocire a preotului și diaconului. Cuvintele în limba olandeză, "ontferm U" sunt de fapt prea scurte și nu exprimă deloc sensul originalului grecesc al cuvântului ¨eleison¨.

Cuvântul "eleison" este din aceeași rădăcină ca și cuvântul "elaion", uneori înseamnă măslin, dar uneori si ulei de masline. În Vechiul Testament, dar şi în Noul Testament găsim numeroase referiri și evenimente care ne ajută să înțelegem sensul deplin al cuvântului ¨eleison¨.

În acea parabolă frumoasă a bunului samaritean, samariteanul (Hristos) a pus ulei de măsline pe rană, care a dus la ameliorarea durerii și la vindecarea rănilor.

Găsim ungerea regilor cu ulei de măsline în Vechiul Testament; turnarea uleiului de măsline pe cap simboliza harul lui Dumnezeu revărsat asupra regelui. Acest har dădea putere regelui, la care muritorii de rând nu aveau acces.

Simțiți sensul atât de profund al cuvântului "eleison" și lăsați-l să pătrundă în inima voastră, pur și simplu, și cu sensul multiplelor faţete ale cuvântului "eleison", puteți face corect rugăciunea lui Iisus. "Eleison" înseamnă vindecarea cicatricilor și rănilor pe care omul le-a acumulat prin păcatele și erorile sale, și uleiul de măsline înseamnă și harul nou care ne aduce putere de a ne face datoria în această viață de creștin. Vedeți cât de profund și bogat e într-adevăr cuvântul ¨eleison¨, mai mult decât a implora doar mila lui Dumnezeu.

Mulți autori au scris despre rugăciunea lui Iisus, iar unii explică inclusiv o tehnică specială de respiraţie care se fie concomitentă cu ritmul bătăilor inimii lor. Filocalia descrie în detaliu aceste tehnici, dar toți părinții subliniază foarte puternic că această practică să se facă mai bine sub îndrumarea unui părinte spiritual, pentru a nu cădea în una din numeroasele capcane ale proiecțiilor noastre personale spirituale. Și mulți părinţi consideră relativă importanța tehnicii de respiraţie.

Îl citez aici pe Arhimandritul Sofronie. Ce ne este dat de Dumnezeu, e rugăciunea adevărat simplă, repetarea expresiei "Domne, Iisuse Hristoase ...", dar fără efort fizic, deci într-un mod absolut natural, chiar și fără a utiliza limba sau orice sunet, și fără nici o așteptare sau atitudine mentală forțată. Prin concentrare încercăm să rămânem la un singur gând.

Mai mult decât la orice altă rugăciune, este și scopul ca imaginea lui Iisus să ne situeze în prezența lui Dumnezeu, și ca să nu existe alte gânduri decât gândul minunat: întârzii acum în fața lui Dumnezeu și El este aici și acum cu mine, pentru că în rugăciunea pură, fără gânduri, nu e nimic și nimeni altcineva în afară de Dumnezeu și de mine.

Vreau să fac o mică observație modestă asupra acestei expresii a Părintelui Sofronie.

Ceea ce Părintele Sofronie a numit ¨situarea noastră în prezenţa lui Dumnezeu¨ pare la prima vedere un rezultat a ceva care este motivat intelectual, dar cred că e aici, mai mult destinat să fie o formă de fi conștient de prezenţa lui Dumnezeu. Într-adevăr, ... se poate întâmpla ca rugăciunea să fie atât de plină de milostivire încât cunoașterea intelectuală se îmbină într-o experiență reală a prezenței lui Dumnezeu. Asta nu mai este credința că Dumnezeu există, dar știinţa că Dumnezeu există, și a crede și a ști nu sunt același lucru, pentru că "cine știe, nu mai crede."

Am ajuns acum la un capitol important unde vă cer atenție specială.

Semnificația pronunțării numelui "Iisus"

În spiritualitate ortodoxă Numele cuiva ocupă un foarte important loc conștient spiritual. Este de importanță primordială semnificaţia "numelui" și e imediat centrul rugăciunii lui Iisus. "Numele unei persoane poartă prezența acelei persoane." Și acum foarte clar spus: pronunțarea Numelui împlineşte prezenţa. Când ne amintim acest lucru, și, îl transportăm ca pe o conștiință permanentă în rugăciunea noastră către Iisus, atunci rugăciunea noastră este complet diferită.

Citez din M. Kallistos, ¨În numele puterii¨. Nu vom înțelege rolul rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă dacă nu suntem atinşi de puterea și de lucrarea Numelui divin. Dacă rugaciunea lui Iisus este mai milostivă decât alte invocații, atunci acest lucru se datorează faptului că acesta conține Numele lui Dumnezeu: cineva în persoană, cu calitățile și puterea lui, este într-un anumit sens, prezent în numele său. Cunoașterea numelui unei persoane, inseamnă realizarea unei introspecții în natura sa și, prin urmare, o relație și poate chiar o anumită putere asupra acelei persoane. Câteva exemple. Mesagerul misterios care se luptă cu Iacob la vadul Iabocului refuză să facă cunoscut numele lui (Geneza 32, 29). Un alt exemplu: o schimbare de nume indică o schimbare decisivă în viața cuiva, ca și la Avram, al cărui nume era Abraham (Geneza 17, 5), sau la Iacob, care va fi numit Israel (Geneza 32, 38). Și Saul poartă numele Pavel după convertirea sa (Fapte 13,9). Și un ultim exemplu, un călugăr primește atunci când face jurămintele un nume nou, care de obicei nu e propria alegere şi indică reînnoirea radicală la care e supus. La invocarea Numelui sunt.

Numele lui Dumnezeu vorbit astăzi înseamnă Dumnezeu cu noi, Emmanuel: când chemăm numele lui Dumnezeu cu atenție și în mod deliberat, ne poziţionăm în prezența Lui, , ne deschidem pentru puterea Sa, ne oferim ca un instrument și o jertfă vie în mâinile Sale. Când puterea Numelui ne-a pătruns, atunci multe pasaje bine-cunoscute primesc un sens mai profund și o forță mai mare. De exemplu, fraza în rugăciunea domnească: "Sfințească-se Numele Tău"; promisiunea lui Hristos la Cina cea de Taină: "... orice veți cere de la Tatăl, în Numele Meu, El vă va da" (Ioan 16, 23); ultimul său mesaj către Apostoli: "Duceți-vă și învățați toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei 28, 19); predica lui Petru, că mântuirea este posibilă numai în "numele lui Iisus din Nazaret" (Faptele Apostolilor 4, l0-12); cuvintele lui Pavel, "ca în Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece" (Filipeni 2, 10); noul și secretul nume pe o piatră albă, în lumea care va veni (Apocalipsa 2, 17).

Aceste exemple biblice implică respect pentru Nume, care este baza și fundaţia rugăciunii lui Iisus. Numele lui Dumnezeu este legat intrinsec de persoana Sa și așa invocarea numelui divin are un caracter sacramental; servește ca un semn eficace al prezenței Sale invizibile și eficace. Numele lui Iisus este o forță pentru creștinii credincioşi din zilele noastre, așa cum a fost în timpul Apostolilor. E necesară în toate acțiunile sacramentale ale omului cooperarea cu Dumnezeu prin credință activă și efort ascetic. Suntem invitați să chemăm Numele Său în mod concentrat și interior vigilent, în întregime spiritul nostru să meargă în cuvintele rugăciunii. Repet încă o dată ideea din centrul rugăciunii lui Iisus: pronunţarea Numelui este înseamnă ¨inducerea prezenţei¨.

Acum ceva despre asceza (sau exercițiul extrem) al rugăciunii lui Iisus

Când suntem într-o stare de rugăciune curată, cu o inimă plină de glorie și laudă lui Dumnezeu și de dragoste pentru aproapele nostru, atunci rugăciunea nu este grea sau incomodă pentru noi.

Dar dacă lăsăm viața noastră de rugăciune la mila stării noastre de spirit (cum ar fi: Doamne,... eu chiar vreau, dar nu simt în stare şi sunt atât de obosit), atunci va exista doar când și când un episod acut, superficial de rugăciune în noi, dar vom pierde, de asemenea, orice contact cu Dumnezeu pentru perioade lungi de timp. Este o ispită să ne rugăm doar atunci când suntem atrași de Dumnezeu. Desigur, există cauze obscure interne și externe în speranța noastră de credință și dragoste, dar în acele momente nu ar trebui să acționăm după cum simțim, dar după ce știm. Ascetismul, sau exerciţiul extrem, există în acele momente în care continuăm să stăm înintea feței Sale, dar apoi ne amintim că dragostea Lui este acolo, chiar dacă dragostea lui nu ne umple inimile noastre în acel moment. Cineva a cărui rugăciune este de multe ori foarte uscată și obosită, zice într-o zi după cum urmează: "Doamne, amintește-ţi cum ne-am iubit unul pe altul!". Și deja numai această amintire a fostelor momente pline de har a fost suficientă uneori pentru a ajuta omul în cel mai dificil punct.

Când ne simțim inimile și mințile letargice, reci și uscate, atunci când ni se pare că rugăciunea noastră este doar o formalitate și o chestiune de rutină, ce ar trebui să facem? Ar trebui să ne oprim ruga până mai târziu, când viața și căldura intră din nou în noi? Dar cum vom ști când a venit acel moment? Părinți ne sfătuiesc în această situație, atunci când inimile noastre sunt călduțe sau reci, cu putere să ne înpingem și să spunem: "Doamne, eu sunt la sfârșit, nu pot să mă rog, acceptă Doame glasul meu monoton și cuvintele pe care Ţi le spun, și ajută-mă". Sau ca Sf. Siluan, care, în rugăciunea sa de noapte în celula sa, până când i-a zis Domnului: "Iată acum, Doamne, încerc să mă rog pentru tine, cu o inimă curată și demonii mă împiedică." Desigur, este mai bine de zece ori să zicem rugăciunea lui Iisus cu o inima caldă decât o dată Tatăl nostru fără sa pătrundă în inimile noastre cuvintele, dar precis în aceste momente de incapacitate mentală ne lipsește căldura. Pentru un creștin, rugăciunea este de fapt o varietate de puncte de vedere, de conținut și de putere de ... neputință.

Unul dintre părinți ne sfătuieşte, ca și în perioadele secetoase spiritual, să ne rugăm în secret în inimile noastre, chiar dacă suntem deja convinși că o astfel de rugăciune nu ne poate salva. O astfel de rugăciune nu este inutilă, chiar dacă nu simți nimic, chiar dacă nu vezi ceva, chiar dacă te vezi ca total incompetent. Pentru că, chiar și în vremuri de secetă, boli și slăbiciune, rugăciunea ta este acceptabilă pentru El, chiar dacă crezi că o astfel de rugăciune nu te poate salva. Nici un strigăt al ființei umane nu se pierde în cosmos, fiecare cuvânt de cerere de la noi este ca o săgeată în urechea lui Dumnezeu.

În aceste perioade de uscăciune spirituală, atunci când rugăciunea ne aduce probleme și dificultăți, principalul suport în hotărârea noastră este "credința noastră" în Dumnezeu. În acel act voluntar ne obligăm să stăm înaintea Lui, fără să ascultăm sentimentele noastre egocentrice (de exemplu, vrem sa ne simţim bine), având în vedere că doar trebuie să fim credincioși Lui, pentru că El este Dumnezeu, iar noi suntem creaturile Sale.

În alte perioade ale vieții noastre există alte gânduri care împiedică viața noastră de rugăciune și se acidulează viața noastră spirituală. Ca și ideea că suntem nevrednici de rugăciune, astfel încât chiar cu inerția noastă, lipsa de loialitate și lașitatea noastră să nu avem dreptul de a ne ruga. Nu trebuie confundate acele gânduri care ne sufocă rugăciunea cu cei care i-au arătat drumul lui Bartimeu și au strigat la el să tacă (Luca 18, 35), dar orbul Bartimeu a persistat și a spus, "Iisuse, Fiul de David, fie-Ţi milă de mine!", și Evanghelia continuă: Iisus s-a oprit și l-a adus la El.

Părinții mai spun despre această problemă: fiecare picătură de apă, de unde vine, dintr-un bazin sau un ocean, e purificată prin procesul de evaporare, așa este și cu rugăciunea care urcă la Dumnezeu. Cu cât ne simțim mai învinşi, cu atât mai rugăciunea este necesară pentru noi. Acesta este cu siguranță și sentimentul Sfântului Părinte Ioan de Kronstadt pe care l-a avut când era într-o zi de rugăciune și un demon i-a șoptit: "ipocritule, cum îndrăznești să te rogi la El cu o inimă impură, plină de gânduri pe care eu le pot citi". Răspunsul Sf. Ioan de Kronstadt a fost: "Doar pentru că inima mea este plină de gânduri dezgustătoare, eu lupt și mă rog la Dumnezeu."

Pe aceeași temă despre asceza rugăaciunii spune M. Anthony a spus următoarele.

Trebuie să ne rugăm fără așteptări sau cereri. Când ne rugăm, trebuie să fim conștienți de faptul că Domnul în deplină libertate ne lasă să ne apropiem de El și că El este liber de a dărui harurile Sale cui și unde și când voiește. Noi, oamenii, suntem ființe libere, dar și Dumnezeu este total liber să decidă dacă se întâlneşste sau nu cu celălalt, și că libertatea este de o importanță capitală, pentru că este esențial să se stabilească o relație personală.

Asceza rugăciunii este de fapt un fel de vigilență. Ca un soldat care, chiar pe timp de noapte, stă cât se poate de liniștit și este pe deplin alert și vigilent, pentru a observa totul în jurul lui, într-un mod în care să poată răspunde imediat și doar în cazul în care se întâmplă ceva. Într-un sens, soldatul acesta nu e activ ocupat, pentru că el stă acolo și nu face nimic; pe de altă parte, el e în orice moment foarte activ cu vigilența și concentrarea sa. Așa e și în viața spirituală. Într-un singur gând trebuie să ne oprim în liniște totală în prezența lui Dumnezeu, vigilenți și pașnici. Poate vom aștepta ore sau chiar mai mult, dar la un moment dat vigilența noastră va fi răsplătită. Dar să vă repet din nou. Va fi anticiparea a ceea ce s-ar putea întâmpla, nu așteptarea unui eveniment special.

Se poate întâmpla, uneori, că vom atinge un sentiment de căldură interioară în timpul rugăciunii și nu putem rezista tentației ca a "a doua zi să aparem în fața lui Dumnezeu cu speranța de a fi capabili de a trăi din nou aceeași experiență¨. Când ne-am rugat la Dumnezeu cu o inimă caldă, cu lacrimi de bucurie sau cu o inimă debordantă, venim data viitoare cu aceeași sperantă de a fi capabili de a simți la fel. Ascultați cu atenție! De multe ori este cazul în care, dacă venim la El cu așteptarea retrăirii contactului de ieri, exact prin această așteptare pierdem sau scăapăm contactul de astăzi. Da, într-adevăr, calea vieții spirituale este presărată cu capcane, lupi cu colţi de fier și puști, în special cele ale proiecțiilor și iluziilor noastre, și exact din acest motiv nu poate fi destul de accentuată nevoia de a avea un păarinte spiritual, unul din multele și frumoasele, bogatele, esenţialele instrumente din tradiția Bisericii noastre.

Cum ne rugăm?

Mitropolitul Kallistos îl citează în cartea sa ¨Puterea Numelui¨ pe scriitorul și călugărul finlandez Tito Coleander, care spune: "Când te rogi, trebuie să fii tăcut ... Trebuie sa fii tăcut și să vorbească rugăciunea."

Să-l ascultăm pe Episcopul Kallistos.

Complet silențios este foarte dificil și totuși cel mai decisiv lucru în arta rugăciunii. Tăcerea nu este doar negativă - o pauză între cuvinte, o oprire temporară din vorbit - tăcerea este considerat bună, ceva foarte pozitiv: o atitudine de deschidere atentă, de vigilenţă și, mai presus de toate, de ascultare.

Isihastul, cel liniștit în interior sau cel care a atins tăcerea interioară este ideal cineva care ascultă. El ascultă vocea rugăciunii în inima sa, și înțelege că această voce nu este propria sa voce, ci aceea a Altuia care vorbește în interiorul lui.

Relația dintre rugăciune și tăcere va deveni clar dacă luăm în considerare trei definiții distincte și scurte a ceea ce este rugăciunea.

Prima definiție provine din Oxford Dictionary, care descrie rugăciunea ca "un apel solemn la Dumnezeu". Rugăciunea este prezentată ca ceva care este exprimat în cuvinte și, mai precis, ca un act în care îi cerem lui Dumnezeu o binecuvântare, cerere saau alta. Aici suntem mai degrabă încă la nivelul extern al rugăciunii, nu la cel interior. Puțini dintre noi pot fi mulțumiţi cu o astfel de definiție.

Cea de a doua definiție vine de la un stareț rus din secolul trecut și merge mult mai adânc. "Cel mai important în rugăciune", spune episcopul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), "este că stăm în fața lui Dumnezeu cu mintea în inimă".

Această definiție a rugăciunii cuprinde mult mai mult decât o cerere și o astfel de rugăciune poate exista de fapt, fără chiar să fie implicat un singur cuvânt. Nu este atât de mult o activitate de moment, ci mai degrabă o stare permanentă. Ca relația noastră personală cu alte persoane sa poată fi confirmată și aprofundată, nu este nevoie în mod constant de a cere ceva sau de a folosi cuvinte; cu cât mai bine ne cunoaştem şi mai mult ne iubim unii pe alții, cu atât mai puțin avem nevoie de a exprima relația noastră reciprocă în cuvinte. Acest lucru este valabil și pentru relația noastră personală cu Dumnezeu. În aceste prime două definiții, accentul se pune în primul rând pe acțiunile persoanei, mai degrabă decât pe ceea ce face Dumnezeu.

Cea de a treia definiție este extrasă din Sf. Grigorie Sinaitul († 1346). Într-un pasaj elaborat cu grijă, în care, în încercarea sa de a descrie adevărata realitate a rugăciunii mentale, trece de la o definiţie la alta, termină brusc cu o simplitate neaşteptată: "De ce vorbesc atât de mult? Rugăciunea e Dumnezeu, care umple totul în toți oamenii". Rugăciunea e Dumnezeu - nu este ceva care emană din mine, dar ceva care împărtășesc; nu este în primul rând ceva ce fac, dar ceva care face Dumnezeu în mine; sau, în cuvintele Sf. Apostol Pavel (Galateni 2, 20): "nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine".

Acum ceva despre rugăciunea pură sau rugăciunea inimii

Mai mulţi părinți ne învață că, dacă vrem să practicăm rugăciunea lui Iisus după tradiția Părinților noștri, intenția este ca intelectul nostru să coboare în inimile noastre și de acolo să se roage lui Dumnezeu.

Desigur, inima nu este aici inima trupească, și nici centrul emoțional al omului. Conceptul de inimă este în acest caz centrul gravitaţional spiritual al omului, este acel organ sau, mai bine zis, acel loc sau, chiar mai bine, capacitatea de percepție pe care omul o poate cunoaște și recunoaște fără examinarea prealabilă sau percepție intelectuală.

Grecii numesc acest centru spiritual ¨nous¨.

Când omul este în conformitate cu ordinea divină și păzeşte poruncile, intelectul, rugăciunea vor coborî atunci în mod natural la inimă, și mintea și inima nu sunt în opoziţie. În acest caz, starea de rugăciune (deci din inimă) e personală și reală. Este opusul unui nous împrăștiat și impur de pasiuni, ne aflăm în situația, "Mirele este acolo, dar nu-l putem vedea."

O dată ce rugăciunea e făcută în nous, rugăciunea este răspândită în tot ansamblul persoanei, în întreaga ființă în totalitatea ei, acea creatură care om se cheamă, se roagă, din intelectul său, din inima sa, din voința sa, chiar și din corpul fizic.

Atunci când este dat omului să se roage într-o astfel de stare har, atunci acest lucru este însoțit de o tăcere interioară infinită, un fel de indiferență spirituală. Aceasta este condiția numită rugăciunea curată. În această stare, se poate întâmpla ca vehiculul, formula de rugăciune, nu mai este necesară, și cuvintele se opresc, sau, cel mult, trebuie repetate din când în când. În acest stadiu de rugăciune binecuvântată este spiritul uman prin harul și liniștea orientate către Dumnezeu, și omul locuiește în această stare în fața lui Dumnezeu.

O mică anecdotă. Cineva care poate sta în această situație specială de rugăciune în faţa chipului lui Dumnezeu a spus politicos părintelui său spiritual: "Părinte, când am incercat în anumite condiții, am știut deodată că acel lucru era ceea ce am căutat atât de mult timp și despre care ştiam intuitiv că există. Se pare ca l-am cunoscut demult, dar îl uitasem. S-a intâmplat brusc sau eu sunt ¨starea¨ amintită, da, într-adevăr l-am recunoscut". Iar apoi a urmat răspunsul părintelui spiritual, "aproape de Dumnezeu, omul își aminteşte și recunoaşte originea sa divină." Dragă public... cu acest tip de memorie a inimii spirituale rugăciunea lui Isus se ocupă.

Atunci când ne e dat să ne rugăm plin de har de la nous, o mare linişte și o mare vigilență mentală domină nous-ul în același timp, există doar o singură cunoștință și experiență în aici și acum de prezența divină, o stare de conștiință pură și cunoaștere pură. Când omul simte pentru prima dată Paștele, totul este nou, e etern și eternitatea este acum!

Părinții ne avertizează de toate celelalte gânduri, cât de pioase și pure ar părea, ei le văd ca obstacole periculoase în calea coborârii minţii la inimă. Trebuie să ne asigurăm să nu ne gândim la rămânerea teologic înţepenită în Dumnezeu atunci când încercăm să ne rugăm. Asta poate suna foarte izbitor, dar toată gândirea mentală la Dumnezeu împiedică contactul direct cu El. Fiecare gând, formulă sau faptă pe care o face omul lui Dumnezeu, surprinde și închide omul în el însuși.

Când rugăciunea curată este gândul, "Doamne Iisuse Hristoase" nu mai este structurat într-o formulă, dar a devenit revelația și energia, a devenit mijlocitor unei Prezențe conștiente. Fiecare gând care a avut originea în intelect a plecat, există doar o conștientizare de absorbție totală în Dumnezeu. În această stare de rugăciune curată este omul în afară de fluxul în continuă schimbare de imagini, de idei și sentimente, putem spune "că omul se odihneşte în Dumnezeu." Aceasta este esența rugăciunii lui Iisus. Permiteți-mi să repet, această întâlnire are loc în liniștea infinită a inimii, în ideea simplă că într-adevăr nu mai există nici un gând, doar energie și revelația Marii Prezenţe.

Dar cât de mult Dumnezeu și omul se pot apropia unul de un altul, relația ¨Eu - Tu¨ dintre Dumnezeu și om rămâne mereu.

Este creatura cufundată în mila infinită și dragostea divină, dar creatura nu este niciodată înghițită; Dumnezeu rămâne Dumnezeu și omul rămâne om, cei doi îşi mențin propria identitate, dar omul este învăluit și umplut de Duhul Sfânt.

Când ne rugăm în această stare de rugăciune curată, nu-l mai întâlnim pe Dumnezeu prin idei, ci prin conștiința prezenței Sale. În această formă de rugăciune este noțiunea de realitate inaccesibilă, așa cum este percepută de minte, rezolvată în prezența imediată a lui Dumnezeu. Ideea de Dumnezeu, sau ideile noastre despre El sunt împlinite și pătrunse de conștiința realităţii vii a lui Dumnezeu, ideea nu mai stă între noi și Dumnezeu. Când rugăciunea curată devine poate mai pronunţată intern, aceasta nu mai stă între Dumnezeu și om, prin acele cuvinte omul se orientează în direcția lui Dumnezeu în prezența lui Dumnezeu. În acest stadiu al rugăciunii lui Iisus atenția noastră nu mai este axată pe cuvinte, ci pe Dumnezeu, căruia îi sunt adresate cuvintele.

Inima spirituală, nous este sediul iubirii; și dragostea înseamnă întâlnirea cu Celălalt. Și pentru că dragostea este condusă printr-o mișcare de dorință infinită, această dorintă nu poate fi pe deplin îndeplinită decât prin întâlnirea cu Dumnezeu, El care este infinit. Dar inima este şi sursă de remușcări și locul unde remușcarea e resimțită de oameni. Prin experiența iubirii infinite a lui Dumnezeu, plânge omul în inima lui și cere iertare. Este din aceeași inimă din care izvorăsc și lacrimile. Lacrimi de tristeţe de regret pentru păcatele din trecut, lacrimi care văd înăuntru lașitatea lui, și, de asemenea, lacrimi de regret pentru timpul pierdut și pentru ceea ce a făcut altora. Dar,de asemenea și lacrimi de fericire și de recunoștință. Mai ales de recunoștință să știe noul. Această nouă formă de cunoștință nu este un produs al intelectului, dar întreg omul e de acum un purtător al noii cunoștințe prin întâlnire. Această nouă cunoștință păstrează experiența că Dumnezeu îl iubește, că omul poate depune mărturie că Dumnezeu îl știe personal, că îl iubește și că El caută omul, da, el există la Dumnezeu! Aşa simte omul aici pe pământ deja învierea sa personală, acum înțelege cuvintele "a fi sau a nu fi", da, într-adevăr, el știe acum că este vorba despre "a fi sau a nu fi" în perspectiva eternității, da, este vorba despre viață și moarte.

O observație finală. Părintele Arhimandrit Sofronie a remarcat clar următoarele: "Este sarcina teologiei dogmatice să se gândească la Dumnezeu și lucrurile divine, și, prin urmare, să efectueze lucru foarte util acest tip de teologie, dar nu în ea stă cheia Împărăției".

Cheia Împărăției stă în o inimă curată și umilă, în care toate cuvintele și imaginile au încetat să mai existe. Acolo, în acel loc poate cei doi care se caută se și întâlnesc. Aceasta este bogata tradiția ortodoxă, veche de secole a rugăciunii lui Iisus, așa cum este încă practicată în multe mănăstiri, inclusiv la Sfântul Muntee Athos și în deșert, dar şi în modul misterios în inimile tuturor celor care aici și acum, în viața grea a acestei lumi, Îl caută cu tot sufletul lor, cu tot cugetul și cu toată inima lor. Adesea e dificil, dar apoi își întorc pașii și strigă: "Doamne, aminteşte-Ţi ce dragoste am avut unul petru altul".

Eindhoven 22.07.2008

PROTOPOPUL SILOUAN



LOGISMOI - NEPSIS- NOUS

Aș dori să intru în următoarele câteva minute cu dumneavoastră în lumea minunată a minții umane, este o lume în care există procese foarte subtile care se joacă și de multe ori nu suntem conștienți de ele.

Gândirea occidentală este dominată de spiritul uman, și vesticii gândesc că "a ști" are prioritate peste "a fi". În același timp, în Est experiența se consideră mai valoroasă decât gândirea. Mai mult decât intelectul este nous, care este văzut în Est ca cel mai important centru spiritual. Acest centru, nous sau inima spirituală a omului e numită de Sf. Macarie ochiul sufletului. Când suntem pe drum victimele unui accident și suntem răniți, atunci spunem de obicei, "Hei, nu l-am văzut că vinedeloc pe celălalt" Prejudiciul este cauzat de a nu fi alert sau vigilent, (în lipsa, în limba greacă: Nepsis). Așa se întâmplă cu omul și în viața spirituală. Permanent există un flux de gânduri care trec prin creierul nostru, gânduri bune, ganduri neutre sau inutile, dar și gândurile care pot provoca daune (logismoi) și care uneori sunt însoțite de imagini, și de multe ori am văzut noi această lipsă de concentrare. Foarte subtil, și într-un stadiu precoce, aproape de nerecunoscut pătrund acele gânduri și încearcă să distragă atenția oamenilor, dar mai ales pentru a încerca să ispitească mintea omului cu interacțieune sau dialog. Dacă omul, prin lipsa de vigilență (Nepsis)), acceptă gândul dăunător, apoi scade în diferite etape până în inima lui, și prejudiciul făcut prin această neatenție ne duce la gândirea (logismoi) dăunătoare. Procesul este după cum urmează: a logismi intră mințile noastre, noi nu o recunoaștem și o urmăm, astfel logismi capătă o formă clară. Când nu știm încă și crește în continuare în intensitate, în ultima etapă logismi este agresivă și ne copleșeşte. Noi nu suntem un pom, nu suntem o stâncă, deci avem gânduri, bune, banale și gândurile rele, și pentru originea timpurie a gândurilor nu suntem responsabili, noi suntem responsabili doar când scade Nepsis sau urmăm complet voluntari logismi și o lăsăm să ne distrugă inimile.

Inițial, omul a fost creat cu un "nous" după chipul lui Dumnezeu, dar izgonirea din grădina Raiului a dus la prima opacifiere a nous-ului. De fiecare dată când greşim din imprudenţă sau facem deliberat un păcat, harul și iubirea se retrag, inima se răceşte, ochiul nostru spiritual se tulbură, și din acel moment suferim de un fel de cataractă spirituală.

Ochiul nostru spiritual nu mai este în măsură, de exemplu, să vadă icoana din oamenii din jurul nostru, îi vedem ca pe niște caricaturi, și alte lucruri le vedem în mod inadecvat și distorsionat. Dacă nu practicăm nespsis, lumina va fi mai puțină și mai puțină, până când vom ajunge în întuneric total.

La ce ne-ar folosi sa stăm în lumină plină când nous-ul nostru a devenit orb. Părintele Sofronie spune: este sarcina nous-ului de a tăia calea logismoi.

Acest element crucial sau centrul de înțelegere spirituală, nous-ul, este ignorat sau este practic necunoscut în filosofia occidentală. Foarte puțini oameni îl folosesc, dar ca un sinonim pentru "minte" sau "intelect".

Aș dori să citez un exemplu foarte izbitor din Evanghelie. Iisus a murit, apostolii săi L-au văzut mort, și totuși El le apare apostolilor Săi după moartea Sa.

Citat: Luca 24, versetele 38 – 45: [38] Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? [39] Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. [40] Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. [41] Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? [42] Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. [43] Şi luând, a mâncat înaintea lor. [44] Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. [45] Și așa spune ultima frază din toate traducerile din Vest: Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Dar, conform înțelegerii lor, PUTEA IISUS SĂ FIE ACOLO? DUPĂ ÎNŢELEGEREA, MINTEA LOR, ERA MORT. Dar ceea ce face Iisus, ca să le dovedească realitatea învierea Sale, mănâncă în fața lor o bucată de pește, și repetă cuvintele pe care le-a spus lor înaintea morții Sale. Ultima, capitala frază din textul în limba greacă al Evangheliei sună după cum urmează: "Atunci a deschis El nous ul lor ca să înțeleagă Scripturile. Din acel nous luminos au recunoscut și au crezut în cuvintele Scripturii și în viul și înviatul Hristos.

"Să fim atenți" ! ! ! Nepsis ! ! !.

Bibliografie: "Psihoterapie ortodoxă", Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos.
"Pâine, vin, apă, ulei", Arhimandrit Meletios Webber

Eindhoven 31.08.2014

PROTOPOPUL SILOUAN



POSTUL MARE SI MĂRTURISIREA

Postul Mare este perioada care precede Paștele, când Biserica ne îndeamnă să facem eforturi suplimentare, eforturile de reflecție și pocăință. Este acea perioada in care omul, ca și în Evanghelia fiului risipitor, ajunge la concluzia că a fost plecat într-o țară străină îndepărtată, și că el este departe de casa tatălui său și e pierdut pentru tatăl său, prin neatenţia sa sau, mai rău, a luat conștient distanță faţă de tatăl său.

Dar, după un timp văd omul pierdut că e penurie în această țară străină, în special de mâncare, care este atât de abundentă și disponibilă la masa tatălui său, în special de hrană spirituală.

Și la fel ca fiul risipitor din Evanghelie spune sobru creştinul: "Mă voi scula și mă voi întoarce la Tatăl meu, și o să-I spun că nu sunt vrednic să fiu fiul Lui, dar sa mă ia ca servitorul Său".

Și tatăl, care în fiecare zi urca dealul ca să-l vadă de acolo venind pe fiul său, îl cuprinde pe copilul Său, fără reținere și fără nici un resentimente și celebrează cu el, deoarece copilul Său a fost pierdut și s-a întors.

Această întreagă procedură sau, mai bine zis, întreg drumul care precede întâlnirea dintre copil și Tată este pentru creștin Postul Mare. Este timpul dublei ¨kenosis¨, copilul își varsă durerea și tristețea Tatălui său, și din oceanul milei Sale Tatăl revarsă vin și ulei pe rănile copilului Său.

Când un om e atât de departe în rătăcit, că trăiește la un alt stăpân și locuiește cu porcii, nu se poate altfel, trebuie să purceadă la întâlnirea cu tatăl său.

Amintiți-vă, Moise a petrecut 40 de zile pe muntele Sinai înainte de-a trece Legea lui Dumnezeu  oamenilor.

Poporul lui Israel a petrecut patruzeci de ani în pustie, înainte de a veni acasă.

Ilie a mers patruzeci de zile și nopți înainte de a fi întâlnit pe Domnul la Horeb. Iisus însuși a postit timp de 40 de zile înainte de a aduce vestea bună poporului lui Dumnezeu.

Fiecare întâlnire cu Domnul necesită o pregătire specială. Creştinii, aceia care merg la Tatăl lor pentru a sărbători cu Tatăl lor Paștele, vor pregăti drumul pentru marea întâlnire, prin spiritul postului fizic și spiritual, prin spirit de rugăciune, și un spirit care este axat pe pocăință.

Acel om va avea dorinţa de a-şi reorganiza viața. Acel om va avea grijă din nou pentru a pune lucrurile în ordine. Acel om va fi gata să respecte ordinea și voința Tatălui.

Misterul mărturisirii este mijlocul privilegiat prin care omul se ocupă din nou de ordinea tatălui său. De fapt, mărturisirea e acea parte a procedurii de reîntoarcere când omul, prin a spune păcatele sale,  se distanţează de porci, el se distanțează de paraziţii care trăiesc în el și îl lasă să se pieadă într-o țară îndepărtată și străină.

Mărturisirea nu este un tribunal unde oamenii sunt condamnaţi și este respinşi, mărturisirea este acea parte foarte privilegiată a întâlnirii cu Tatăl, unde copilul spune "Eu nu sunt vrednic..." și unde  Tatăl îmbrățișează copilul pocăit în marea Sa milă și îl aduce în sala de bal.

Până la ultima noastră suflare pocăința noastră și îndurarea Sa sunt singura soluție pentru noi.

Sacramentul Pocăinței este parte, fără îndoială, a lungului proces pe care îl numim metanoia, care este procesul de recuperare, procesul de schimbare totală, procesul de adevărată pocăință și de întoarcere a noastră pe drumul marii întâlniri.

Eindhoven 21.02.2014

PROTOPOPUL SILOUAN



NU EXISTĂ CREDINŢĂ ADEVĂRATĂ BAZATĂ PE O IDEOLOGIE

Chiar dacă milioane de oameni ar considera că viziunea creștină ca fiind cea mai convingătoare și cu cele mai multe răspunsuri pentru descoperirile științifice, ei nu pot vorbi despre religie până nu au avut o întâlnire cu Dumnezeu, pâna când nu au stabilit nici o relație personală cu El.

Dacă oamenii de azi doresc să fie ortodocşi, cei mai mulți au nevoie de obicei de o pregătire de lungă durată. În Faptele Apostolilor (8, 26-39), citim despre întâlnirea lui Filip cu etiopianul care citea din cartea profetului Isaia. Filip i-a explicat ce este scris în cartea lui Isaia despre Hristos.

Etiopianul l-a crezut și a zis: "Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat?" Ceea ce știa despre Evanghelie era doar că Iisus Hristos a fost omul care a suferit, despre care este scris în cartea lui Isaia. Etiopianul a crezut în persoana lui Hristos, în timp ce el știa mult mai puțin despre El decât poate ști omul european, dar a avut o întâlnire personală care îl privește.

Etiopianul L-a întâlnit pe Hristos și pe această bază a putut fi botezat.

Până aici l-am citat pe P. M. Anthony, "Conversaţii despre credință și despre Biserică".

Dar aș vrea să vă spun din propria mea experiență personală pastorală. Acum câțiva ani am botezat în Olanda într-un râu, De Dommel un tânăr refugiat din Rusia, și a fost grabă mare, deoarece câteva zile mai târziu el urma să fie transferat în partea de nord a Olandei. Când l-am întrebat prin intermediul unui interpret, "Cine este pentru Tine persoana lui Iisus Hristos?", atunci a răspuns băiatul:

"El este Dumnezeul cel viu din Vechiul Testament, care a devenit om, a suferit și a fost răstignit și a murit pentru păcatele mele și din iubire pentru toți oamenii, și a înviat a treia zi.". M-am cutremurat la această mărturie, băiatul Îl cunoștea.

Am căzut împreună în râu și l-am botezat în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.

Eindhoven 02.01.2014

PROTOPOPUL SILOUAN



UNITATE ÎN DIVERSITATE

O parohie cu multe naționalități.
Mister în Sfântul Duh.
Cateheza cu ocazia împlinirii a 25 de ani a parohiei noastre.

Parohia noastră sărbătorește a 25-a aniversare, și cred că este bine dacă cineva se oprește aici. În aceşti 25 de ani, s-au schimbat multe în lume, și în lumea ortodoxă, mai ales aici, în Occident. Frontierele Europei se schimbă constant, și parțial din cauza aceasta Ortodoxia din Europa de Vest are o nouă față.

Îmi aduc aminte încă foarte bine ortodoxia de acum 40 de ani, ani sfâșiaţi de schizofrenie și de paranoia.. În colțul acesta era așezat un grup de greci, acolo un grup de ruși, și apoi a fost Biserica Sinodală și Biserica Sârbă și din ghetourile lor mici stăteau să dispute adevărata credință. Îmi amintesc o declarație a unui preot ortodox care le-a spus atunci credincioşilor lui "Acolo,... La alţii..., acolo nu puteți intra pentru că acolo stă diavolul pe altar!"

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că prin Duhul Său cel Sfânt a deschis ochii bisericilor din diaspora, și că acum trăim într-un spirit diferit, spiritul pe care Hristos ne-a învățat.

În special, trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru că putem trăi într-o parohie ortodoxă în care, în ciuda marii diversități de naționalități, există o mare unitate.

Biserica - parohia trebuie să reflecte diversitatea populației locale. Șoferul de autobuz, omul de ştiinţă împreună cu fermierii afgani ilegali, cu o singură gură și cu o singură inimă, în spiritul Rusaliilor, trebuie sa poată să se roage aici împreună.

Olandezii, rușii, grecii, romanii, georgieni, etiopienii și fiecare cu accentul său specific, carisma și tradiția sa trebuie să contribuie la o trupul lui Hristos, care este Biserica Ortodoxa. Sfântul Apostol Pavel ne dă o înțelegere clară a necesității carismei individuale.

El spune, "Dacă întregul corp este un ochi mare, cum am putea auzi? Dacă întregul corp este o ureche mare, cum am mirosi? Dacă totul ar fi doar un membru mare, unde ar mai fi corpul?¨

Suntem compuşi din mai multe membre, dar noi suntem un singur trup "(1 Corinteni 12, 16-17, 20). Numai prin cooperarea tuturor diferitelor organe, urechea, ochiul, mâinile și picioarele, corpul poate funcționa ca un corp.

Așa trebuie și noi să ne asigurăm ca lucrurile să meargă în parohia noastră, ca toți creștinii ortodocși de diferite naționalități să formeze un întreg, un singur trup și de aceea nu trebuie să urmăm ca diferitele accente ale membrelor sa lucreze separat.

Unitatea și valoarea reală a unei parohii (Trupul lui Hristos), depinde de combinația armonioasă a tuturor membrilor.

Așa trebuie să fie și aici la noi în Biserică. Nu românul LÂNGĂ greac, sau rusul lângă olandez, dar grecul ÎMPREUNĂ cu rusul și românul ÎMPREUNĂ cu georgianul!!! în unitate, fără a forma grupuri etnice distincte care stau aparte și afectează unitatea parohiei și Trupul lui Hristos, ei trebuie să fie una în inimă și spirit și în fiecare duminică sa sărbătorească Rusaliile.

Părintele Michel Fortounato, un preot care a lucrat mai demult în catedrala de la Londra împreună cu M. Antony și a avut o mare experiență pastorală, cu ani în urmă a dat în Olanda câteva zile de lecții pentru dirijori de cor.

În zilele acelea de cor, a fost și cineva sin parohia noastră prezent care a spus Părintelui André: "Părinte, ... în opinia mea, calitatea unei parohii depinde în mare măsură de calitatea corului."

La care Părintele Michel, a declarat: Greșiți... Calitatea unei parohii este direct proporțională cu nivelul general de dragoste și unitate între oameni.

Unitatea într-o parohie se susţine pe două coloane, acele coloane le găsim deja înapoi în Faptele Apostolilor. În primul rând, există unitate prin Sfânta Liturghie (aspectul euharistic mistic). Apoi este și (aspectul euharistic comunitar) unitatea de a fi împreună. Acest mod stă foarte clar în Scriptură.

Aceasta este tradiția sfintei noastre bisericii ortodoxe și Sfântul Ioan Gură de Aur în secolul al patrulea ne învață cât de important este pentru oameni ca după Liturghie să stea împreună, să vorbească împreună, să ne purtăm bucuriile unul altuia, să ne purtăm sarcinile unul altuia, ca să perpetuăm misterul pe care au l-au cunoscut.

Cine nu dă importanță de a fi împreună după Dumnezeiasca Liturghie nu înțelege și aduce atingere, ca la o discuție de cafea cu sau fără bârfă, nu cunoaște adevăratul spirit al Ortodoxiei!

Am vizitat multe parohii ortodoxe din Grecia, Rusia, România, Egipt etc. … 95% din bisericile parohiale din toată ortodoxia constau din comunitati de sute de credincioși, numai în orașele mari există parohii unde este vorba de mii de oameni, și unde aspectul comunitar, din cauza numărului mare de credincioși, e dificil de pus în practică.

Dacă cineva mi-a spus, ... în țara mea nu e așa, acolo oamenii nu fac asta, după Liturghie oamenii merg direct acasă. Lor le spun: "Asta e pentru că și-au pierdut simțul profund spiritual de a fi împreună."

În parohiile unde Tradiția apostolică de a fi împreună după Liturghie a rămas, simt oamenii foarte clar spiritul de unitate adevărată. Citeste Faptele Apostolilor, unde găsim accentul pe locul potrivit.

Omul e membru al Bisericii Ortodoxe, da, dar trebuie să fie, de asemenea, și un membru activ al PAROHIEI prin sacramentul frăţiei.

În tradiția ortodoxă, după Sfânta Liturghie omul nu merge imediat acasă sa mănânce, trebuie să existe timp pentru a fi împreună, pentru a vorbi împreună, a învața să se cunoască, să se îmbogățească împreună, a se bucura împreună, de a se purta unul pe altul împreună.

Acum aproximativ 25 de ani eram aici o mână de oameni care am început parohia Sf. Nectarie, n-am avut nimic, absolut nimic, nici o icoană, nici un scaun, nici o locaţie. Singurele noastre averi au fost o credință fierbinte și multă dragoste.

Dar Dumnezeu a văzut asta, și pare că a fost Bine. Totul, dar tot ce am nevoie ne-a dat El în momentul când am avut nevoie.

Și uite acum, … Toate lucrurile bune vin din mâinile Tale, Doamne.

De la început, dinamică interioară și exterioară au format temelia aceastei parohii.

Vreau să repet din nou, este esențială pentru dinamica interioară verticală Sfânta Liturghie, cu participarea la Sfânta Împărtaşanie, care ne aduce la unitatea ce se află în corpul lui Hristos. A doua dinamică stă în aspectul colectiv al parohiei, de a ști ce anume leagă persoana mea de frații și surorile mele din punct de vedere social.

Sfânta Liturghie este Sfânta Liturghie, indiferent în care parohie ortodoxa, indiferent de preotul din parohie și de spiritul din parohie care se află sau nu.

Cu toate acestea, spiritul comunitar a unei anumite parohii va fi acela care va decide unde voi merge regulat la rugăciune.Fiecare dintre noi se simte atras de această sau această sensibilitate specială, ... și pe aceste criterii voi alege parohia la care merg.

Chiar dacă eu sunt un preot, nu am nici o autoritate de la mine, dar când citez din Sfânta Scriptură, atunci vorbesc cu autoritate, și ca dovadă citez din Sfânta Scriptură, și anume, din Faptele Apostolilor, 2, 42.

"Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii."

Dragii mei, cu aceste cuvinte am început noi acum 25 de ani cu această parohie, după exemplul apostolilor și a Părintelui nostru între sfinți Sofronie.

După cuvintele Episcopului Jean Zizioulas, care și astăzi vizitează de multe ori mănăstirea Sf. Sofronie din Anglia, oamenii nu pot separa dinamica verticală (Sfânta Liturghie) de dinamica orizontală (păstrarea colectivităţii cu frații și surorile), aceasta este adevărata tradiție a bisericii noastre ortodoxe începând de la Rusalii!

Duminică, în timpul și după masă a preferat Părintele Sofronie să lase oamenii să vorbească unul cu altul. El a spus, "Când oamenilor nu li se dă aici șansa de a fi frăţeşte împreună și de a-şi purta unul altuia bucuriile și sarcinile, unde vor avea această șansă."

În această tradiție, am lucrat aici, în această parohie 25 de ani și, ca în Faptele Apostolilor, putem zice cu recunoștință către Dumnezeu "Și totuși numărul acestora a fost mai mare și mai mare".

Ca un părinte iubitor al acestei parohii, vă întreb cu mare urgență, să mențineți și după mine acest spirit de unitate și iubire în această parohie, și să vă asigurați că nu există grupuri separate apărute care se văd ca o bisericuţă în biserică, sau ca un satelit în jurul bisericii învârtindu-se pe propria orbită.

Vă avertizez, dacă aceste simptome apar, vor veni frigul și căldura, dragostea și numărul dumneavoastră vor scădea.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinților noștri Nectarie și Sofronie de la Essex, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi.

Eindhoven 25.08.2013

PROTOPOPUL SILOUAN



Răspuns lui S....

Dragă frate în Hristos,

Întrebarea dumneavoastră este existențială pentru un creștin!
Deoarece nu există nici o neînțelegere, aș lăsa Google să traducă o singură propoziție: Тот, кто знает стратегию врага, тот уже на пятьдесят процентов победитель.

Eu nu voi folosi alte cuvinte decât ceea ce am învățat de la Sfinții Părinți și de părintele meu spiritual.
Strategia inamicului este de a descuraja omul, omul să creadă că dorința lui cea mai profundă este o fantasmă, inamicul va încerca să împingă omul atât de jos, încât, în cele din urmă omul acceptă boala lui mintală ca fiind normală. De aici, viața omului va trece printr-un spirit de apatie.
În ortodoxie Dumnezeul nostru este faţa Domnului nostru Iisus Hristos, care a murit și a înviat pentru a face omul fericit, pentru a-i da omului înapoi imaginea sa inițială a creării! ! !

Noi toți suntem fiii și fiicele lui Adam și Eva, noi purtăm cicatricea infidelităţii lor, de aceea suntem săraci și bolnavi, mai ales suferim de o formă de cataractă a ochiului nostru spiritual, de multe ori nu-L putem vedea pe Dumnezeu sau Îl vedem doar foarte vag, și pe aproapele nostruil vedem uneori ca pe monştri. În întreg cosmosul există o ordine, ordinea Celui care a creat cosmosul. În libertatea noastră, pe care El ne-a dat-o, omul poate să respecte această ordine sau să o refuze și să-și urmeze calea proprie. Cunoaștem noi consecințele ...o lume de haos, întuneric și disperare.

În ordinea divină a cosmosului se aplică, de asemenea, legi, cum ar fi greutatea în fizică, și alte legi în matematică, chimie etc.... Dar și în viața spirituală există legi pe care trebuie să le învățăm și apoi să le aplicăm!!!
Cunoașterea este interesantă dar a face este scopul tuturor cunoștințelor.

Doar o relație profund mistică cu Iisus Hristos poate vindeca omul și ordinea divină se restabileşte în el, și acest proces îl putem învăța.
O relație cu El se stabileşte printr-o regulată întâlnire, da .. ca oamenii!
WCând apostolii îi cer lui Iisus: "Doamne, învață-ne să ne rugăm", Iisus spune: "Du-te în camera ta interioară, închide ușa (Matei 6, 6) și roagă-te acolo în secret". În fiecare om stă în camera lui interioară icoana lui Hristos (omul este creat după icoana Sa). Cu cât mai des omul intră în camera interioară mistică și se uită în ochii lui Hristos și spune: "Doamne, Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine", cu atât mai puternice vor fi contururile icoanei Sale în om.
Acest lucru creează o relație profundă cu Cel care spune, "învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima." Iisus mai spune și: nu folosi când te rogi multe cuvinte, altfel te prinzi în propriile cuvinte și rugăciunile ta nu mai este pură.

Da, asta cere practică, cere muncă, cere disciplină, asta e dificil, da, de obicei, foarte dificil. Dar atunci când ai învățat să mergi, atunci când ai învățat să vorbești, când ai învățat să citești, toate au fost dificile, dar din nou și din nou practicând, le-ai învățat pe toate. Și în viața spirituală există o grădiniță și o universitate.
Mi-aduc aminte că cineva l-a întrebat pe Arhimandritul Sofronie:
"Spuneți, Părinte, n-aveți vreun truc..., nu, nu există un truc pentru un remediu rapid. Avem tendința de a explica toate problemele noastre de viață în exterior, dar câmpul de luptă se află adânc în noi.

Recapitulare: Mai întâi este diagnoza, apoi acceptarea diagnosticului cu dorința de vindecare, și apoi vine perioada dinamică de ridicare și mers la Terapeut.

Creștinul știe terapeutul lui.
Când Terapeutul nostru a venit aici, în lume, El a spus, "am venit pentru cei bolnavi". Deci, nu pentru cei care trăiesc în iluzia că sunt sănătoși sau cei care cred că se pot vindeca singuri.

Mulți nu știu sau nu cred în Terapeutul nostru și caută o compensație pentru inima lor nemulțumită și neliniștită în alcool, bani, putere, sexualitate, droguri etc. Acestea sunt "mijloacele rapide", "trucuri" mincinoase, care lucrează doar temporar și oamenii devin tot mai coborâți.

Există o singură cale de ieșire și aceasta va rămâne mereu deschisă pentru noi, da, până în ultima zi din viața noastră! Și aceasta este: pocăința noastră și îndurarea Sa! !

Cu salutări iubitoare,
Protopopul Silouan.



Pentru părinții copiilor
între 6 și 12 ani

Adesea părinţii copiilor ortodocși se confruntă aici, în Occident cu următoarea situație.

În unele școli, copiii primesc o pregătire pentru ceea ce se numește în Biserica Latină "prima lor comuniune solemnă".

Este adesea dificil pentru părinți să meargă la școală pentru a explica faptul că al lor copil "ortodox" primește în biserica sa, regulat și deja de la Sfântul Botez, Sfânta Împărtășanie.

Pe de altă parte, este clar că aceasta ar putea duce la o frustrare a copilului ortodox atunci când nu poate participa la ceremonia din altă biserică în ziua când toți prietenii lui sunt în centrul atenției.

În acest scop, am o propunere și vă cer cooperarea:
Când copilul e la această vârstă, oamenii se vor pregăti pentru evenimentul de mai sus într-o biserica ortodoxă, părinții întreabă preotul sau catehetul, și le comunică data la care va fi ceremonia din Biserica Catolică.

În acea zi, copilul va veni în cel mai bun costum sau rochie la Biserica Ortodoxă, va spune Crezul și Tatăl nostru în mijlocul bisericii (cu sau fără ajutor de la mama sau tata sau de la nași) și corul și oamenii vor tăcea.

Copilul vine primul la comuniune la Sfântul Potir cu nașul sau cu nașa și o lumânare aprinsă. După Sf. Liturghie, toți credincioșii cântă pentru copil Athos Kyrie, apoi copilul primește un cadou din partea parohiei, preotul ţine un discurs scurt pentru copil și urmează felicitările personale din partea tuturor credincioșilor.

Părinți, vă cer cooperarea, astfel încât copiii noștri, care fac parte de fapt dintr-un grup minoritar, să poată intra nefrustraţi în viață ca un adolescent ortodox.

Protopopul Silouan
Rector



Unde cuvintele și imaginile încetează să mai existe

În ciuda faptului că rugăciunea lui Iisus este în primul rând o rugăciune individuală, aceasta e practicată în comunitatea parohiei în fiecare a doua sâmbătă a lunii, după Vecernie, ca o bogată experiență de rugăciune, dar și ca o inițiere pentru cei care nu știu că rugăciunea.

Am observat cum în locurile în care omenii fac încă rugăciunea lui Iisus în comun că are loc o renaștere spirituală, de aceea consider că este util să explic această practică de rugăciune în acest număr unde se publică textul de mai jos.

Din conversații am aflat că există mulți oameni nu numai cu o puternică trăire, dar mai presus de toate există o experiență de a fi împreună cu Dumnezeu. Când spun experiență mă refer, desigur, la percepția rugăciune sănătoasă și nu împlinirea acestor așteptări promise de nişte tehnici orientale sau care cel puțin e insinuată. Trăim într-o perioadă în care oamenilor le sunt furnizate tot felul de reţete spirituale, chiar rețete a păcăli pe Dumnezeu. Noi nu trebuie să cautăm refugiu în experimente exotice păgâne, în bogata tradiție creștină totul e potențial disponibil.

Experiența de a fi împreună cu Dumnezeu a fost exprimată de unul dintre Părinți într-un mod deosebit de puternic în ceea ce privește definiția lui de rugăciune. "În și prin rugăciune, omul se mișcă pe drumul către participarea sa la Viața Divină." Mai clar nu se poate. Chiar și în tradiția creștină.

Într-o lume necăzută omul fi într-o poziție să răspundă în mod spontan și cu bucurie apelului divin, dar în starea sa de om căzut, răspunsul la apelul divin cere efort și tărie, chiar așa de mult încât omul trebuie să se forţeze pe el însuși ca să se roage. Practic, aceasta înseamnă că el trebuie să reînnoiască în fiecare zi relația lui cu Dumnezeu. Dacă nu ne e dificil când ne rugăm, înseamnă că poate încă nu suntem gata. Rugăciunea adevărată înseamnă în general luarea crucii personale împreună cu Hristos, nu într-un singur gest măreț, dar din nou în fiecare zi. Tocmai pentru că în fiecare zi pentru a ne lua crucea, putem lua parte de asemenea în fiecare zi la Schimbarea la Faţă, la Răstignire și la Învierea Domnului Iisus Hristos, și aceasta este a lua parte la viața Divină.

Putem spune următoarele despre esența rugăciunii lui Iisus. Cele mai multe dintre rugăciunile noastre constau din mai scurte sau mai lungi formule care cer o mare concentrare de la cel care se roagă, adesea eforturi mari. Rugăciunea lui Iisus în schimb este limitată la absolut esențialul de conținut, Numele. Numele este plasat în punctul focal al rugăciunii, al gândirii noastre.

Dacă invocarea Numelui Sfânt al lui Dumnezeu în această rugăciune își are rădăcinile în Noul Testament, dar... germenii lui se află mult mai departe: în Vechiul Testament. Prin tot Vechiul Testament, "numele divin" e suport al puterii. Există deja în Vechiul Testament accentul pe "Numele" PERSOANEI și numeroase sunt textele care se referă la "sfințirea prin Nume, sfințirea Numelui și sfințirea în Numele" Chiar întregul accent al rugăciunii lui Iisus este dedicat Numelui Sfânt al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru, "Iisus Hristos". Fără a aduce atingere existenței mai multor formule, cea mai frecvent utilizată este: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine."

Anterior au fost unele speculații despre rugăciunea lui Iisus, acum am ajuns la miezul real al acestei rugăciuni.

Dacă vrem să practicăm această rugăciune dupa tradiția Părinților noștri din secolul al patrulea, intenția e ca la rugăciunea lui Iisus intelectul nostru să coboare în inimile noastre și de acolo să se roage lui Dumnezeu. Desigur, inima aici nu înseamnă inima firească, și nici centrul emoțional din om. Prin inimă se înțelege centrul de greutate spirituală a omului, este organul sau mai degrabă locul sau chiar mai bine acea abilitatea de percepție unde omul poate ști și cunoaște fără examinarea prealabilă sau percepție intelectuală și care iubește. Grecii o numesc nous.

Dar mai întâi încă ceva despre aspirația mai sus descrisă de a face rugăciunea adânc, în inimă. Am citit recent un avertisment al Arhimandritului Sofronie despre modul uneori forțat de rugăciune mentală al omului care se roagă și vrea ca mintea să-i coboare în inimă. El îl numește un mod nenatural și artificial o parte din rugăciunea lor mentală, care prin tehnici speciale de respiraţie, vor să coboare în inimă. El spune: în loc de gradul rugăciune ce se vrea provocat artificial sau ca să se vrea uzurparea într-o manieră dezordonată, este mult mai bine omului să primească în mod natural practica rugăciunii lui Iisus împreună cu viața trăită urmând poruncile. Când omul este în conformitate cu ordinea divină prin ținerea poruncilor, înțelegerea, rugăciunea, coboară în mod natural la inimă. În acest caz, această stare de rugăciune (deci din inimă) e personală și reală. Dacă nous e împrăștiat și impur de pasiuni, atunci ne aflăm în situația: "Mirele este acolo, dar nu-L putem vedea."

O dată ce rugăciunea are loc din nous, rugăciunea făcută de întreaga persoană, de întreaga ființă în totalitatea ei, creatura numită om se roagă din intelectul său, din inima sa, din voința sa, chiar și cu corpul său fizic.

Atunci când îi este dat omului să se roage într-o astfel de stare de har, acest lucru este însoțit de o tăcere interioară infinită, un fel de indiferență spirituală. Aceasta este condiția numită rugăciunea pură. În această stare, se poate întâmpla ca vehiculul, adică formula de rugăciune, nu mai este necesară, și cuvintele se opresc, sau cel mult din când în când trebuie să fie repetate. În acest stadiu de rugăciune binecuvântată rămâne în spiritul uman prin harul și prin liniștea dată de Dumnezeu, și locuiește omul în această stare în fața lui Dumnezeu.

Un părinte spiritual recent decedat a spus despre rugăciunea lui Iisus: "forma pură a rugăciunii rămâne preocupată cu memoria minții și a inimii." O mică anecdotă. Cineva care a cunoscut o înaltă stare spirituală a zis tatălui său spiritual: "Părinte, am știut deodată că era acela pe care am atât de mult l-am căutat. Intuitiv am știut că acea stare există, era ca și cum aș fi știut dintotdeauna, dar totuși fusese uitat. A fost brusc că mi-am amintit de "starea sa", am recunoscut." Și răspunsul tatălui spiritual: "Copilul meu, amintește-ți că în prezența lui Dumnezeu omul se identifică cu originea sa divină." Printre altele, acest tip de reamintire a minții și a inimii spirituale privește rugăciunea lui Iisus.

Când ne e dat într-un mod atât de milostiv din nous, centrul nostru spiritual de rugăciune, apoi predomină în nous în același timp o mare tăcere și o mare vigilență mentală, și nu există decât un singur gând singur, gândul la Dumnezeu. Părinții greci numesc această stare starea gândirii unice.

Părinții ne avertizează cu privire la toate celelalte gânduri, cât de pioase și pure ar părea, ei le văd ca obstacole periculoase în coborârea minţii la inimă. Trebuie să fim atenți să nu ne blocăm în formule de gândire teologică atunci când încercăm să ne rugăm. Poate sună dur, dar cred că toată gândirea mentală la Dumnezeu împiedică contactul direct cu El. Fiecare gând sau formulă pe care omul o face către Dumnezeu, capturează omul și îi inchide fiinţa în sine.

În rugăciunea curată, gândul "Doamne Iisuse Hristoase" nu mai este structurat în formulă, dar acum a devenit revelație și energie, e pentru cel care se roagă o Prezenţă conştientă. Fiecare gând care a avut originea în intelect a dispărut, există doar o conștientizare de totală absorbție în Dumnezeu. În această stare de rugăciune curată este omul în afara fluxului continuu de imagini schimbătoare, de idei și de sentimente, putem spune că omul se odihneşte în Dumnezeu.

Aceasta este esența rugăciunii lui Iisus.

Nici mintea, nici inima nu pot exista pe cont propriu. Rugăciunea care vine numai de la minte este rece; și rugăciunea care izvorăște doar din inima este sentimentală și ignorantă faţă de tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ne dă acum și ne va da în Hristos. Omul care se roagă în acest mod este pradă unui sentiment de a fi pierdut într-o infinitate impersonală. Unui astfel de sentiment nu-i place o întâlnire cu un Dumnezeu personal, și, prin urmare, nu este o rugăciune adevărată, iar rugăciunea lui Iisus este destinată exact întâlnirii cu un Dumnezeu personal. Și această întâlnire are loc în liniștea infinită a inimii, în ideea singură că într-adevăr nu mai e nici un gând, dar mai multă energie, revelație, și acolo Prezența.

Dar și cât de aproape Dumnezeu și omul se pot apropia unul de un altul, relația "Eu - Tu" dintre Dumnezeu și om rămâne mereu. Este creatura care este cufundată în milă divină infinită și dragoste, dar creatura nu este înecată, Dumnezeu rămâne Dumnezeu, și omul este și rămâne om, cei doi continuă să-și mențină propria identitate, dar omul este acoperit și umplut de Duhul Sfânt. Când ne rugăm în această stare de rugăciune curată, nu-l mai întâlnim pe Dumnezeu prin idei, dar prin conștiința prezenței Sale. În această formă de rugăciune, noțiunea de realitate inaccesibilă, așa cum e percepută de minte, e rezolvată în prezența imediată a lui Dumnezeu. Ideea de Dumnezeu, sau ideile noastre despre El sunt împlinite de către o pătrunzătoare conștiință a realităţii vii a lui Dumnezeu. Această realitate ia locul ideii și e confirmată în același timp; ideea nu mai stă între noi și Dumnezeu.

Inima "de nous" este izvorul sentimentelor și, prin urmare, al iubirii; și iubirea înseamnă a-l întâlni pe Celălalt. Și pentru că iubirea e antrenată de-o mișcare de dorință infinită, această dorinta nu poate fi pe deplin împlinită decât în întâlnirea cu Dumnezeu, El care este infinit. Dar inima este, de asemenea, sursa de remușcări și locul unde se simte remușcările. În cazul experienței iubirii infinite a lui Dumnezeu, plânge omul în inima lui și cere iertare. Este din aceeași inimă din care lacrimile izvorăsc. Lacrimi de tristeţe in regret pentru păcatele din trecut, lacrimi pentru lașitatea lui, și, de asemenea, lacrimi de regret pentru încetineală și timpul pierdut. Dar, de asemenea lacrimi de fericire și mare recunoștință. În special recunoscător că știe noul.

Această nouă formă de cunoaștere nu mai este structurată în intelect, ci întreaga persoană este un purtător de noua cunoștință a întâlnirii, și mai ales de experiența că Dumnezeu iubește omul și în iubirea lui îi cauta pe oameni.

Cuvintele formulate nu mai stau între Dumnezeu și om, dar prin aceste cuvinte omul se direcționează către Dumnezeu în însuși prezența lui Dumnezeu. În acest stadiu al rugăciunii lui Isus atenția noastră nu mai este axată pe cuvinte, ci pe Dumnezeu, căruia îi sunt adresate.

O observație finală. A remarcat just Părintele Arhimandrit Sofronie următoarele. ¨Este sarcina Teologiei să se gândească la Dumnezeu și la lucrurile divine, în timp ce își desfășoară activitatea foarte util, dar în sine nu deține cheia Raiului.¨ Cheia se află într-o inimă curată, umilă și cu părere de rău, unde toate cuvintele și imaginile au încetat să mai existe. Acolo, în acel loc cei doi, care se caută unul pe altul, se întâlnesc.

Acesta este bogata tradiție ortodoxă de secole de rugăciune în mănăstirile de pe Sfântul Munte Athos și din deșert, dar și din orașe și sate, în inimile celor care Îl caută.

Dintr-o lectură a protopopului Siluan pentru Asociația ortodoxă Sf. Nicolae din Myra. Lucrări de consultat: Filocalia și Părintele Dumitru Stăniloae.
Eindhoven, iulie 1999

Protopopul Siluan



Așa a trăit și a murit un călugăr

Cuvântare în memoria Părintelui Simeon Bruschweiler

Parohia Sf. Nectarie, Eindhoven 11/21/2009

Acum mai mult de douăzeci de ani, parohia noastră a organizat pelerinajul anual la Mănăstirea Sf. Ioan Botezatorul din Essex ca pe un far, lumina sa radiind peste întreaga lume și peste cei care Îl caută.

În luna august a acestui an (2009) a murit unul dintre cele mai vechi călugări, discipol al Părintelui Sofronie, care a fost la rândul său discipol al Sfântului stareț Silouan.

Mulți dintre noi au ajuns să-l cunoască pe Părintele Simeon ca vorbitor, alții ca părinte spiritual, iar alții și ca duhovnic, ii suntem foarte recunoscători. În memoria lui vreau să vă spun despre câteva convorbiri cu el și despre când a petrecut la noi câteva zile în 1976.

Părintele Simeon sa născut în 1928, în cantonul Vaud din Elveția, sub numele de René - Jean Bruschweiler, părinții săi, care au fost protestanţi, au avut un magazin de pantofi în Lousanne. Înainte de a intra în Biserica Ortodoxă, el studiase dreptul și începuse o carieră de avocat.

Lumea ortodoxă din Occident este relativ mică și în curând l-a descoperit pe Părintele Sofronie Sacharof. În jurul Parisului, mai exact în St. Genevieve-des-Bois, acolo a venit el pentru prima dată în contact cu P. Sofronie, care se mutase în 1948, din motive de sănătate, de la Athos în Franța. Înțelepciunea și personalitatea P. Sofronie au făcut o impresie profundă asupra tânărului în căutare René - Jean, și de-a lungul timpului a devenit rasofor sub numele de Symeon (numit după Sf. Simeon Stîlpnicul (386-459)).

În 1959 Părintele Symeon a urmat parintelui său spiritual, Arhimandritul Sofronie, în Anglia, unde au fondat împreună Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, în comitatul Essex din sud-estul Angliei. La scurt timp după înființarea mănăstirii, Părintele Symeon merge pentru câțiva ani înapoi la Paris, pentru a studia teologia la Institutul Sf. Serge. Apoi se intoarce in Anglia, unde rămâne pe lângă P. Sofronie până la moartea sa. În paranteză spus, aceeași mănăstire numără acum, 50 de ani mai târziu, aproximativ 35 de călugări și calugariţe.

Unele dintre cele mai mari merite ale Arhimandritul Symeon au fost traducerea din limba rusă in limba franceză a mai multor cărți ale P. Sofronie, inclusiv cartea despre Sfântul Silouan Atonitul, dar, de asemenea, a mai multor alți autori, inclusiv Sfântul Ignatie Briantchaninov.

Ca fiu spiritual al Arhimandritul Sofronie, a împlinit la nivel foarte înalt rolul de duhovnic și părinte spiritual pentru mulți, și după moartea Părintelui Sofronie a luat sub aripa lui mulți dintre studenții săi. Multe persoane care au mers cu noi în pelerinajul anual la mănăstirea din Essex au ajuns să-l cunoască în această calitate.

A fost un vorbitor spiritual foarte respectat la conferințe din întreaga Europă și din afară, si a fost, de asemenea, președintele "Societății Sf. Siluan", prezidând reuniunile anuale de la Paris.

Ultimele zile ale Părintelui Simeon.

În octombrie 2008, când a însoțit un grup de pelerini la mănăstirile românești, s-a simțit extrem de obosit. La sfatul unui medic care făcea parte din grupul de pelerini, s-a dus să facă o analiză de sânge. A fost diagnosticat cu boala de care va muri un an mai târziu.

Înapoi la mănăstirea sa din Essex. Miercuri, 19 august 2009 de dimineață: Părintele Symeon este deplin conștient, a fost încântat și a vorbit cu călugării care au venit să-l viziteze în camera lui. Cu Părinții M. și P. ia prânzul în camera lui.

Dupa-amiaza: în timp ce era îngrijit la pat, P. Simeon are un atac de febră ridicată. Nu vorbește cu cei prezenţi, dar rămâne conștient, iar respirația devine dificilă. Părintele P. începe să citească rugăciunile pentru muribunzi, în special rugăciunile pentru sufletul ieșirea sufletului. În timpul acelei rugăciuni vin alți părinți în camera lui.

La sfârșitul rugăciunii, el deschide ochii, încercând să se ridice și să spună, "Hei, sunteți cu toții aici?" Apoi el exclamă: "Christos voskresje!" și spune: "Vă mulțumesc pentru rugăciunile voastre." Și îi cere Părintelui P. să rămână cu el. Ceilalți părăsească camera. P. Simeon se întinde și din acel moment nu a mai comunicat cu nimeni.

De asemenea, și pe tot parcursul zilei următoare, joi 20 august nu a existat nici o comunicare. Pe la miezul nopții, orele 23.50, P. Simeon a murit la vârsta de 81 de ani.

Vineri, 21 august. Un medic îi confirmă moartea și părinții îl îmbracă pe P. Simeon în haine preoțești. Toții frații și surorile vin în camera lui pentru a primi acolo binecuvântarea lui. Toata lumea a fost foarte impresionată de aspectul pașnic de pe fața lui. De atunci, și timp de mai multe zile, a fost în mănăstire mai degrabă o stare de spirit pascală, de înviere, decât de tristețe.

Apoi părinții i-au adus corpul din camera sa jos și l-au pus într-un sicriu în capela mică a Sf. Ioan, unde i-au făcut o pomenire, panichida.

După-amiază toți călugării și călugărițele merg în procesiune cu corpul P. Symeon la biserica Sf. Silouan, unde fac rugăciunea Trisaghionului. Apoi toată noaptea si până la începutul Sfintei Liturghii de sâmbătă, s-au citit lângă sicriul deschis psalmi și din Sf. Evanghelie.

AICI
Sâmbătă, 22 august patru – cinci sute de persoane de pe diferite continente au venit la înmormântare.

Dimineața: Sfânta Liturghie a fost celebrată în biserica Sf. Silouan.

Dupa-amiaza: La ora 15.00 a început înmormântarea, a durat până la 18.30. A urmat apoi procesiunea cu sicriul către criptă, cu cântarea "Sfinte Dumnezeule". De-a lungul au fost trei opriri pentru a cânta Trisaghionul.

De la atelierul de iconografie, doar călugării au însoțit sicriul în criptă, și au plasat sicriul în mormânt în partea stângă faţă de P. Sofronie și un Trisaghion a fost cântat din nou. Ca și P. Sofronie și măicuța Elisabeth, P. Simeon nu este deci îngropat în pământ, dar deasupra, într-un fel de sarcofag. Apoi cei cinci preoți ai mănăstirii au fost rugaţi sa zică fiecare de douăzeci de ori rugăciunea lui Iisus, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de robul tău P. Arhimandrit Symeon". Apoi toată lumea s-a întors la biserică, cântând catavasia, unde coliva a fost binecuvântată. A urmat un bufet pentru toți participanții. A doua zi au venit zidarii sa pună piatră deasupra sarcofagului și să-l închidă.

Schimbarea la faţă a lui Hristos, schimbarea la faţă a omului.

În memoria Parintelui Arhimandrit Symeon, aș dori să redau câteva idei de la o conferință ținută de P. Arhimandrit Symeon în Gent în 1978, deja în urmă cu mai mult de treizeci de ani, cu tema: "Schimbarea la faţă a lui Hristos, ... schimbarea la faţă a omului". P. Symeon nu a fost deloc stufos în exprimare, dar și-a început lectura lui spirituală cu o problemă care mai mult ca oricând este de foarte mare actualitate astăzi.

Omul este avertizat astăzi din diferite părți ca - în cazul în care nu își asuma un fel de ascetism voluntar – să se aștepte la tot felul de lucruri rele, da, dacă omenirea va continua să trăiască așa cum e acum, se va ajunge la un fel de sinucidere colectivă. Gândiţi-vă la epuizarea resurselor energetice, la poluare, la singurătate, la foamete etc.

Nu se pare că aceste avertismente sunt luate în serios, în ciuda vitezei mari cu care aceste amenințări vin peste noi.

O reorganizare a vieții în plan politic, social sau tehnologic nu este suficientă sau nu este remediul pentru a alunga lucrurile rele, pentru că la baza acestor probleme se află o cauză mult mai profund spirituală, și pentru o cauză spirituală este nevoie de un remediu spiritual. Unii filozofi vorbesc despre viitorul omului în secolele următoare unde nu am avea nici un control. Un episcop rus, călătorind prin Anglia, a declarat recent: în curând omul va fi forțat din afară într-o formă de ascetism. Și aici este Biserica, care prin experiența sa, poate să ne spună ceva ...

Urmează apoi un întreg argument de cum Biserica are un sens pozitiv asupra ascetismului care ar trebui să conducă la transcendență, unde Părintele Symeon trage următoarea concluzie:

Omul este chemat să ia parte la transcendenţa divină, în starea aceasta omul primește Viața Divină și acest om transcendentat poate da un viraj pozitiv la soluționarea problemelor mondiale.

Unii se pot întreba. Nu e o utopie sau o viziune prea holistică?

Speranța noastră de creștini nu este o filozofie, si nu are nici o ideologie pe același rând cu alte tehnologii, dar speranța noastră are ca fundament persoana lui Iisus Cristos, în care creștinul vede mântuirea lui, și la baza Noului Testament stau fapte și date, nu doar cuvinte sau porunci.

Una dintre faptele pe care se bazează mântuirea creștină este fapta istorică a Schimbării pe Muntele Tabor. La Sfântul Petru, Schimbarea, la care el însuși a fost martor, ia un rol central în predica lui.

Iisus îl întreabă pe Petru: "Și cine zici tu că sunt?" și Petru a răspunde: "Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu". Imediat, Iisus zice: "Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.¨ Părinți subliniază, de asemenea, faptul că omul este capabil de a primi energiile divine ca o revelație.

Prin urmare, Petru a văzut în Iisus pe Mesia.

Părinții subliniază faptul că "mărirea radiant㨠pe care o emană Iisus pe Tabor întotdeauna radiază gloria pentru că El este a doua persoană a Trinității și care a devenit om. Potrivit Părinților, nu a fost Iisus cel care s-a transfigurat, dar a fost apostolul în stare să vadă această glorie divină a Transfigurării și de a o primi.

Împărtășirea Luminii pe Tabor nu este o experiență unică în Noul Testament, gândiți-vă doar la Apostolul Paul pe drumul Damascului, când a devenit orb în confruntarea sa cu Lumina divină si a putut din nou să vadă prima dată după botezul său. În momentul confruntării cu Lumina Paul a întrebat, "Cine ești Tu?" și răspunsul a fost: "Eu sunt Iisus, pe tu care Îl prigonești".

Adânc în fiecare ființă umană este dorința de a transcende ființa umană, și aceeași dorință este și în Dumnezeu, și Dumnezeu vrea ca omul căzut sa transcende statutul său de "om căzut". Sfântul Vasile cel Mare spune: "Omul este o creatură care are misiunea de a fi Divin". În ființa umană trăiește dorința de a participa prin har la viața divină. Și în persoana lui Hristos vedem că fiinţa divino-umană poate fi tolerată.

După transfigurare și după moartea lui Iisus, nu L-au mai recunoscut unii din apostoli. Ei nu mai erau în aceeași stare de har, ca pe muntele Tabor. De exemplu, pe drumul spre Emaus, L-au văzut inițial ca pe un călător obișnuit. Si Toma a trebuit sa vadă rănile lui Iisus pentru că el, Toma, nu a fost în stare să-l vadă pe Iisus în gloria Lui.

Suntem oameni căzuți, suntem ca un cocon transformat, transfigurarea noastră personală, înainte de a putea deveni un fluture. Printr-o viață cu Hristos, prin rugăciune, și prin împărtășirea cu Corpul Lui corpul și cu Sfintele Taine, poate avea loc transfigurarea noastră.

Părinții subliniază faptul că acest lucru nu are loc fără angajament uman și efort, fără faimoasa "sinergie". Hristos a urcat mai întâi un munte înalt, spune Evanghelia,... care necesită un efort major, și acolo a avut loc transfigurarea.

În primul rând, trebuie să coborâm în groapa umilinței a părerii de rău adevărate.

O părere de rău care este rezultatul unei analize intelectuale a situației noastre este în cele mai multe cazuri inadecvată, deoarece drumul spre Tabor trece prin inima umilită și infrântă, despre care regele David vorbește în Psalmul 50, pe care"Dumnezeu nu o va urgisi".

Concluzia finală: Transfigurarea a fost cu apostolii în stare să-L vadă în adevărata Sa glorie. Iisus le-a deschis ochiul spiritual al sufletului lor (nous).

Pentru a încheia prelegerea sa P. Symeon a zis literalmente următoarele cuvinte:

Lucrurile nu sunt de multe ori nu așa cum le vedem ... dar cum suntem noi !!!

P. Siluan

Acestea au fost doar câteva fragmente din o prelegere a P. Symeon Bruschweiler
Parohia Sf. Andreas din Gent, 03/03/1978


NOI, IMIGRANŢII

Acest cateheză nu este o repetare a unei cateheze anterioare, unde s-a arătat cât de multă bogăție spirituală poate primi o parohie când se deschide pentru ortodocșii din diferite țări, care au propriile lor accente, și cum parohia poate in fiecare duminică sa aibă experiența Rusaliilor, aceea a fost o altă cateheză și nu despre asta e vorba aici. În acest cateheză este vorba de atitudinea noastră ca și creștini împotriva imigranților. Străinul care încearcă să-și stabilească reședința aici.

"În cultura noastră secularizată, în care toată lumea are tendința de a se proteja împotriva tuturor incertitudinilor, este o chestiune aproape dela sine inţeleasă că alohtonii sunt obiectul unui fel de neîncredere. Chiar dacă el nu este tratat cu ostilitate, atât de des se lovește de o indiferență rece într-o societate care rămâne închisă pentru el. În Vechiul Testament și în Noul Testament există multe pasaje unde vorbim despre străin.

Fiind un străin, emigrantul este prin excelență figura creștinului în drum spre Împărăția Cerurilor Apostolul Petru nu spune nimic diferit de ceea ce scrie: Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului¨. (1 Petru, 2, 11). Într-adevăr, suntem toți străini în această lume. Suntem cu toții ca Avraam, care a părăsit țara fără să știe unde se duce.

Suntem cu toții familiari cu episodul din Vechiul Testament despre stejarul din Mamvri și faimoasa ospitalitate iubitoare (filoxenia) a lui Avraam (iată acolo icoana pe care toată lumea o vede imediat atunci când a intră în sala parohiei noastre, simbol al ospitalităţii parohiei noastre). Abraham a primit trei tineri străini. Ei sunt îngerii care vin la el în numele lui Dumnezeu să-i raporteze nașterea fiului său Isaac (Geneza, 18, 1-8). Paul scrie în scrisoarea sa către Evrei: ¨Primirea de oaspeţi să n-o uitaţi căci prin aceasta unii, fără ca să ştie, au primit în gazdă, îngeri. (Evrei, 13, 2).

Respectul, reverenţa de care suntem datori străinului și emigrantului este foarte clar subliniată în Noul Testament. Hristos Însuși exprimă dragostea lui pentru străini. Vă amintiți de vindecarea celor zece leproși, dintre care unul a fost un străin: dar tocmai acel imigrant a căzut cu fața în jos la picioarele lui Iisus și I-a mulțumit, acel om a fost un samaritean, nu un evreu ca Iisus! Pentru Iisus, a fost de fapt un străin.

Sau emigrantul este un musulman, un roma-țigan, sau cel mai ortodox olandez sau grec, este, nu contează.... "Ce i-aţi făcut lui, Mie mi-ați făcut.".

În parabola ultimei judecăţi,, unde Hristos zice: ceea ce ai făcut aproapelui tău, Mi-ai făcut Mie, Iisus nu pune nici un imperativ categoric, dar El se identifică cu cei săraci, cu cel mai mic dintre frații Săi. Servindu-le lor, Îl servim pe Dumnezeu Însuși.

Probabil vă gândiţi, dar fiţi realist, mai ales acum oricum!

Răspund că există, evident, o limită pentru numărul și frecvența cu care putem invita la masă sau pentru numărul de emigranți care pot fi absorbiţi de o țară, nu ni se cere imposibilul, dar numai ceea ce este în puterea mea. Da, așa cum se afla la ușa omului bogat din Evanghelie săracul Lazăr, nu o masă, dar la ușa mea stă Lazăul meu personal.

Vecinul meu este fratele meu; el este cel pe care îl întâlnesc peste tot; cel pe care sș dori să-l invit, dar în același timp, există un fel de teamă în mine. Mă întreb dacă "Nu e în stare să mintă, nu-i același cu cel de acum trei săptămâni, care, de asemenea, mi-a descris o astfel de poveste dureroasă", și încerc să-i evit privirea, încerc să pun scut în inima mea, dar, pe cât de departe încerc să fug, pe atât el mă atrage înapoi, el e acolo, se uită, pune întrebări, întreabă, imploră, ....... uneori fără cuvinte, și știu pe cineva a cărui "bunătate" nu a fost niciodată abuzată, nu a fost niciodată într-adevăr bun. Omul de lângă mine este cel care mă face să nu mă simt confortabil cu mine, din cauza intensității disperării lui pe care o văd de multe ori în ochii lui, mai ales atunci când îmi amintesc cuvintele «am fost străin, și nu M-ați primit».

Îmi amintesc de un incident de acum aproximativ cinci ani. Un credincios ortodox, un vizitator foarte credincios la biserica noastră și el însuși emigrant din Balcani, mi-a recomandat, după Sfânta Liturghie, un prieten. Când a menționat numele prietenului său, a spus, ridicând ciudat un umăr și cu un zâmbet apologetic, "dar... el este un musulman". Când i-am răspuns "Prietenul tău este prietenul nostru", a întrebat străinul ce am zis. Când a auzit traducerea, au răsărit două lacrimi mari din ochii lui. Nu, nu voi face sentimentalism, dar vreau doar să aduc o confruntare cu cuvintele Aceluia care Și-a dat viața pentru noi și ai cărui discipoli vrem să fim. El nu-mi cere imposibilul; doar lucrul pe care eu îl fac să fie ceea ce mi-ar place ca oamenii să mi-l facă. Sf. Silouan spune: "Fratele meu este viața mea."

P. Silouan, Eindhoven, mai 2009.



NU EXISTĂ NICI O CREDINŢĂ ADEVĂRATĂ CARE SE BAZEAZĂ PE O IDEOLOGIE

Chiar dacă milioane de oameni vor găsi viziunea creștină drept cea mai convingătoare și cu cele mai multe răspunsuri la descoperirile științifice, atunci ei tot nu pot vorbi despre religie, până când nu are loc o întâlnire cu Dumnezeu și atâta timp cât nu există o relație personală cu El.

Pentru oamenii de azi care doresc să fie ortodocşi, e nevoie de obicei un timp lung de pregătire. În Faptele Apostolilor (8, 26-39) citim despre întâlnirea lui Filip cu etiopianul care citise cartea profetului Isaia. Filip i-a explicat ce este scris în cartea lui Isaia despre Hristos.

Etiopianul l-a crezut și a zis: "IIată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat?" Ceea ce știa despre Evanghelie era doar că Iisus Hristos a fost omul care a suferit despre care este scris în cartea lui Isaia. Etiopianul crezut în persoana lui Hristos, în timp ce el putea ști mult mai puțin despre el decât europeanul obișnuit, dar a fost o întâlnire personală, care l-a preocupat.

Etiopianul L-a întâlnit pe Hristos și pe această bază, a putut avea loc botezul.

Din "Conversații despre credință și Biserică," M. Anthony

Aș dori să vă spun ceva din experiența mea pastorală. Acum cativa ani am fost aici, în Olanda, la râul Dommel pentru a boteza un tânăr refugiat din Rusia, și a fost grabă, pentru că urma să fie câteva zile mai târziu transferat în nordul Olandei. Când l-am întrebat prin intermediul unui interpret "Cine este pentru tine persoana lui Iisus Hristos?" a răspuns băiatul.

"El este Dumnezeul cel viu din Vechiul Testament, care a devenit om, a suferit și a fost răstignit și a murit pentru păcatele mele și din iubire pentru toți oamenii, și a înviat a treia zi." M-am cutremurat la această mărturie, care a venit din o întâlnire personală, și am căzut împreună în râu să-l botez.

Eindhoven 02.01.2014 P. Siluan


© (2011): contact with webmaster